De lapidare

Lapis. Piatra. Lapidare. A arunca piatra. “Cine e fara de pacat sa arunce primul cu piatra”. Iisus. Allah, Mohammed. Crestinism. Islam. Hadith. Sharia. Ei sunt rai. Noi suntem buni. Ce barbari, cum pot sa-si omoare femeile adultere cu pietre? Soraya M. Cititi cartea. Sau mai bine vedeti filmul. Efectele vizuale sunt graitoare. Nu strica niciodata sa ti se (mai) faca (o data) rusine ca esti om, prinde bine sa-ti aduci aminte, indiferent de originile tale sau de lupta ta pentru bunatate, sau bun-simt, ca la o adica si mainile tale vor fi ridicat cel putin un bolovan de-a lungul vietii tale. Si mai devreme, sau mai tarziu, ai sange pe maini.

Dar sa nu ridici piatra pentru ca la randu-ti esti privit “pacatos”? Uite un gand cu adevarat tulburator mai ales ca in 99% din cazuri procesul de intentie subiacent e acela ca ai putea fi chiar tu, in alta lume, un alt timp, o alta Soraya. Si in Biblie, Noul Testament, exista un moment Kodak in care o femeie adultera urma sa fie omorita cu pietre, si-apoi vine Rabbuni si spune vorbele ramase ulterior profetice. Am sa gandesc astazi, aici, cu “voce tare” asupra anti-lapidarii, si-am sa gandesc lapidarea in termeni de “de ce cu pietre, de ce nu cu foc, sau cu decapitare”. In fond si la urma urmei moartea rituala reprezinta o epopee morala in care “binele” si “raul” nu sunt altceva decat tuse groase pe o realitate mult mai adanca, a dreptatii percepute prin exemplu. Executia in sine vine ca o concluzie a unei legi care e legitimata o data in plus ba, mai mult, capata proportii redundante, reduplicative, aperceptive. Cine a vazut o lapidare se va gandi, poate, de doua ori inainte sa preacurveasca. Cine si-a pierdut o mana ca era hot va avea dubii daca merita sa si-o piarda si pe a doua etc. Sa-mi fie cu iertare daca cumva, prin asta, pare ca in vreun fel ader la astfel de solutii. Nu sunt pentru pedeapsa cu moartea. Discriminarea femeilor imi ridica parul pe spinare, intr-o astfel de lume eu nu m-as fi nascut dat fiind ca mama si matusa-mea au fost primele iesite “din sat” la scoli la Bucuresti. Iar lapidarea ca forma de pedeapsa imi pare o abominatie. Nu stiu insa de ce gandesc asa. Caut pe cat posibil neutru sa gasesc motive in culturi alternative, si la distanta unele de altele, unde discriminarea este faptica, femeile oprimate, lapidarea posibila si in 2010 AD, si in 2010 BC.

Cu siguranta intr-o lume moderna, progresista, cu “dragoste de aproape” acel stai, nu da cu bolovanul, empatizeaza, si tu le ai pe ale tale, va declansa un moment dubitativ, poate are dreptate, sa nu ne lasam dusi de val, si mai ales sa nu ridicam bolovanul. Sa nu judecam daca nu vrem sa fim judecati. Sa nu condamnam. Sa nu hulim impotriva aproapelui, noi n-am mers in galosii lui, poate daca eram ca el faceam si noi aceleasi greseli, poate ca are dreptul la o a doua sansa, poate ca se caieste. Poate ca nu e chiar un om atat de rau in adancul sufletului lui.

Cea mai grea problema este notiunea de pacat, si greseala. Aici risc din start o descalificare a oricarui argument ulterior caci in elucidarea notiunii de pacat il includ si pe al meu si-atunci, pe cale de consecinta, exista si la mine un raport la “pacat” personal pe care il iau drept martor. Fara a avea o notiune ego-morfa, personalizata, ancorata empiric, despre “pacat” esti condamnat la aderarea de urgenta la un sistem de imprumut. La persoana I pacatul reprezinta o abatere de tip “incercare si eroare”. La persoana a II e o abatere de la calea ce buna. De unde stiu eu care este “calea cea buna”? Si de unde stii tu? Sau, si poate cel mai important, de unde stie el? Cu siguranta omnipotenta impune, aristocratic, si omniscienta, si-atunci invariabil “calea cea buna” devine calea lui cea buna. Semi-potenta, sau potenta pana la un punct finit, rupe canonul obligativitatii ca “binele” absolut este reprezentarea unui “bun” absolut, implicit. Asta presupune ca in acest Univers, pe acest Pamant, in acest colt de galaxie, exista un “bine” care circula, si este remanent datorita si multumita prezumtiei unui Prim Miscator. Este in fapt, si de drept, prima axioma de la care pleaca orice exercitiu de reprezentare a Divinului. La acest bine, pe care sa ni-l imaginam ca un tramvai, cautam cu totii sa calatorim mai mult sau mai putin cu bilet. A crede intr-un Proferator de bine e imposibil fara sa crezi in Proferator. Facerea de bine reprezinta o validare a Paragonului primar. Ciudat insa, exista o eroare implicita, un paradox cuantic pana la urma, caci nu vom fi pastrat niciodata memoria primului om care s-a ars bagand mana in foc. Nu stim cum il cheama. Si cu siguranta nu-i atribuim calitati mitologice. N-a ramas in memorie deci s-a stins. Cu siguranta si el e un Dumnezeu uitat, ca multi altii. Lista exemplelor poate continua, in fapt si de drept in 90% din timpul nostru pe Pamant, in vietile noastre, deciziile “bune” n-au calitate morala ci intervin intr-o rutina de ergonomie sociala si personala. E bine sa te imbraci cald cand afara e frig. E bine sa verifici focul si gazele inainte de-a pleca in concediu s.a.m.d. Acest “bine” deriva dintr-o calitate unica a lobului nostru frontal, si comuna pana la un punct cu alte mamifere, de-a anticipa consecintele faptelor noastre. Ce stabileste “binele” sau “raul” devine, pe cale de consecinta, un corolar direct al unei actiuni anticipate si satisfacerea unei nevoi. Satisfacerea unei nevoi, de la nivel instinctual pana la cel cognitiv si metacognitiv, sufera constrangerile legii lui Darwin. Marul nu este “bun” pentru ca este rosu. Rosu inseamna copt. Copt inseamna bun pentru tine. Deci marul este rosu pentru ca este bun. Si-atunci, daca intelegi acest raport de putere, poti sa desparti binele de Primul Miscator, si de nevoia de dogma. Pericolul insa de-abia de aici incepe.

Privitor la lapidarea femeilor adultere cu siguranta orice om cu “bun” simt va avea o reactie de aversiune imediata daca face trimitere la natura lui umana, la binele qualic din el. Este ceea ce o buna parte din filosofiile disidente vor afirma, ca in om rezida un bine cu aceleasi calitati magnetice ca si polii pamantului, si nu poate fi de inspiratie divina. Binele este un “post-product”, la fel cum dieta bogata in banane este buna pentru cimpanzeu, la fel cum infanticidul este bun pentru reproducerea leilor. Din pacate nimeni n-a demonstrat de exemplu ca, la om, uciderea cu pietre a femeii creste rata de ovulatie a celorlalte femei din comunitate care, iata, vor naste apoi mai multi copii. Si-atunci? Soraya ii intreaba pe lapidatorii ei bine, bine, dar de ce imi faceti asta? (altfel spus, unde e binele in asta). Raspunsul este simplu: “e legea lui Allah”. Punct. Aici ai putea sa te opresti si sa iti faci bagajul din discutie. Daca e lege, e bine. Daca marul e rosu, e bun. Nu ai calitatea de a judeca dat fiind ca si tu, de exemplu, crestin sau evreu sau divinator al lui Pocahontas Zmeul, faci la fel, adica executi o serie de miscari pe tabla de sah cosmica a vietii tale in virtutea unui Reprezentant. E interesant, totusi, de observat ca nicaieri in Coran nu apare un dictum al lui Allah prin care Creatorul sa incapaciteze femeile adultere prin bolovaneala. Legea lui e a lui Allah, ci e sharia care e un fel de lege a lui Allah. Utilitarianul s-ar opri sa contempleze “binele” pentru un grup de oameni care sunt gata sa sacrifice o femeie care a umblat cu mai mult de un barbat, odata stabilit sacramentul casatoriei. E tabu. Tabu la fel cum umblatul cu mama ta, sau cu sora sau fratele tau, sau cu ruda ta de gradul I, sunt tot tabu. E tabu, si nu de inspiratie Divina. Acelasi Dumnezeu care, putativ, a poruncit 10 sau 20 sau 100 de injonctiuni pentru om (nu fura, nu omori, nu ravni la magarul frateluii tau) le-a incurajat, cu enorma generozitate, tuturor celorlalte forme de viata. Traim, fatalmente, in mijlocul unei naturi perverse care se ocupa chiar acum, in timp ce tu citesti, cu un debaclu infinit de homosexualitate, ambiguitate sexuala, promiscuitate, oportunism, travesti, consangvinizare, emergenta si extinctie, si-asta in vazul lumii si-al firii. Nu se poate sa creezi un Univers in care totul adera unui ciclu vital, al nasterii, evolutiei, climax-ului si peri-climax-ului, si-al mortii, dar la om sa te opresti si sa zici stop. Tabu. “Nu” e bine. Ba, mai mult, presupunand ca omul are calitate de pastor al Turmei ar trebui sa se scandalizeze pana la ictus privitor la toate aceste turbulente dimprejuru-i, de la falicitatea gimnospermelor pana la substratul din mierea albinelor. Si n-o face. Si pentru ca nu o face inseamna ca suntem incapabili de acel “bine” de inspiratie asa-zis divina. Suntem in schimb perfect capabili de-acel “bine” aplicat noua, rasei umane, toate 6 miliarde de suflete, un bine care e comensal, memetic, la specia noastra si nicicare alta. Penicilina buna pentru noi e mortala pentru streptococ. In replica, binele streptococului sau al plasmodiului de da malaria nu pot fi discriminate ca fiind cumva “de rang minor”. E stricta utopie Zen. Intr-o reclama la servetele un calugar se fereste sa calce pe-un gandac, il ia cu grija, si-l depune pe veranda de la templu si-apoi zambeste fericit. Binele cosmic a fost respectat. Apoi stranuta. Ia un servetel din cutia de pe masa, isi sufla nasul, si-apoi fade to black, si-apoi un urlet. Pe cutia de servetele scria “germ killers” (bactericide).

Mai stiti de crucificarea de la manastirea Tanacu? Romania, 2005. La doua milenii, aproximativ, de la mutatul dracilor in turma de Porci din povestea cu acelasi nume. Povesteste Maica Arcaleanu:

Chiar fratele ei a insistat sa ramana la manastire, ca sa ne rugam pentru ea. Pentru a o putea duce la preot, in biserica, am legat-o de o cruce cu lanturi la maini si la picioare, peste prosoape. I-am trecut lanturile peste brau si am unit zalele cu niste lacatele mici pe care le-am gasit in magazie. Tot timpul slujbei am legat-o la gura cu leucoplast, pentru ca tipa incontinuu

Persoana cu pricina nu era posedata. Avea schizofrenie, fusese tratata de schizofrenie, renuntase la tratament in perioada de Post pentru ca a crezut ca “asa este bine”. Cine i-a spus ei ca este bine? Tu? Eu? Nu. Nici macar nu putem da vina pe Biblie sau pe Iisus. Putem da vina tot pe un fel de sharia, interpretarea literala a unei dogme care circumscrie cautarea binelui ca proces intr-o beatitudine a “gata, am aflat binele, si-acum il practic cu orice risc”.

Ce ne separa ireversibil de orice alta primata este aceasta abilitate de a organiza un sistem de nevoi pre-procesuale, redundante, care urmeaza apoi a se propaga de la generatie la alta, de la individ la individ, ce-i drept profitabile pentru comunitate, dar in cele din urma, si fara urma de arbitraj, bolnave. Religia este un morb. Mortal. Dar asta nu descalifica religia, si orice rastalmacire a unei atare afirmatii e departe de linia pe care o aleg aici. Lapidarea femeii in sharia, circumcizia clitoridiana la unele femei din Africa sau preputiala in iudaism si islam, trimiterea vaduvei sa arda pe rug in la fel de infamul suttee, exorcizarile din crestinism si notiunea de Pacat, fie el originar sau secundar, pentru care se poate arde in Iad pana la sfarsitul lumii, conceptul de Diavol sau shetani sau sheitan, si-asa mai departe, sunt “bune” in relativismul einsteinian al propriei dogme. Aici e de fapt linia foarte alunecoasa a darwinismului social, pentru care am fost acuzat de neofascism si admirator al eugeniei. Nimic mai departe de mine, trebuie sa fii bolnav sa faci o astfel de inferenta. Dar ca o comunitate sa renunte la practicile ei nu e doar o functie de revelatie, asa cum au practicat-o misionarii din Africa de exemplu. Epidemia de HIV nu s-a stins doar pentru ca Vaticanul a insistat pentru abstinenta in loc de medicamente si prezervative. In Congo si Rwanda nu s-a oprit genocidul dintre hutu si tutsi doar pentru ca proaspat-convertitii hutu au primit pamanturile aristocratiei tutsi, acei nobili care la primul census belgian au fost definiti ca avand “minim 10 vaci si nas lung“. Si-aici trebuie spus. Nu e nimic mai periculos pe acest pamant decat intrepatrunderea de tip “intelligent design” dintre evolutionism si creationism. De-aia spun ca dupa Darwin nu exista nimic, si orice e “reinventat” dupa Darwin e condamnat sa fie detrimental. Darwin a vorbit de evolutie prin selectie naturala. Leibniz a vorbit de cum noi suntem povestea de succes a tuturor acelora dinaintea noastra care au favorizat transmiterea genelor pe care le purtam, drept care suntem, indubitabil, supravietuitori in “cea mai buna dintre lumi”. Pe de alta parte prezenta unora, sau altora, pe o anume linie de filiatie nu confera drept genic asupra celuilalt asa cum au sugerat eugenistii inceputului de secol XX (si, mult inaintea lor, spartanii) decat daca oferi un Stalp, un Prim Miscator, un Proferator, un Creator. Doar asa apare un Bine care divide, care incita, care ofera legitimitate si lege crimei, si segregarii nu doar pe baza rasiala, ci culturala, regimentara, si in cele din urma identitara de grup. Tu, ca musulman, nu omori un evreu ci omori un om. Tu, crestin, nu mergi in Iraq sa lupti contra terorismului musulman ci impotriva irakienilor. Coliziunea sistemelor de credinta e un derivat inevitabil care, din pacate, chiar daca preteaza la pasiuni uneori istovitoare nu va fi unul veritabil, autentic, de “dialog intre egali”. Si-asta pentru ca ne folosim de-o realitate, anume ca suntem inegali, si extrapolam asta in inegalitate de drepturi si de sanse. Efortul lui Thomas Payne, si-apoi Jefferson (un ateu feroce) de-a lasa mostenire o Constitutie prin care se garanteaza dreptul la “viata si urmarirea fericirii” au fost, in cele din urma, sugrumate sub o America din ce in ce mai ecleziasta, la paritate cu Wahabitii Arabiei Saudite. Ce spun e ca lapidarea, la nivel simbolic, exista si nu doar in povestea Sorayei M, nu doar in Iran, nu doar in Islam. Exista ubicuu, acolo unde acest demers de cautare, de devenire, de ridicare a fruntii omului din tarana care zice-se ca l-ar fi fatat, este abandonat in favoarea unui Adevar gasit, si acceptat. In numele acceptarii neconditionate a acestui adevar, in numele proferarii lui, in numele executarii  lui cu titlu absolut, nu exista decat perspectiva unei eventuale apostazii, care cheama la lapidare.

G