De aer si umbra

Timpul copilariei se stinge. Unde sunt anii tablelor incinse, si-ai privarului in soare, si-ai desfacutului de cucuruz in timp ce ploaia batea in burlane… Curtea isi arata pietrele dezvelite peste care au trecut mai multe potcoave decat la Plevna si uneori, daca inchid ochii, pot sa fac acel drum inapoi caci aproape totul e la fel cum era si acum 20 de ani, la fel cum era si-acum 80 de ani. Locul unde am crescut e un spatiu magic care mai sta in picioare deloc datorita mie, si nu gasesc putere in mine sa contribui ca adult la el pentru ca mi-as sacrifica iluzia, anume ca e un cocon oferit, si nu proprietate mie, in care se intamplau toate minunile pagane la care poate visa un prichindel curios ce se intampla dincolo de altar, si de ce cantorul are scrisul frumos la caiet dar mai ales de ce isi tuguie buzele atat de hazliu cand vine vorba de Fecioara Maria. Sunt pe atat de necredincios pe cat era mama de credincioasa, cu atat mai mult cu cat credinta ei a avut dintotdeauna un iz de mister si apostazie; mama nu s-a uitat cu ochi buni la biserica pe cata vreme seara s-a culcat ortodoxa si dimineata s-a trezit greco-catolica. Pe cata vreme popa vine, popa trece, si oricat si-a dorit ea sa isi inteleaga Caderea in cele din urma nu rugaciunile i-au adus alinare, ci bunatatea pe care a reusit sa o sadeasca la timp. Daca mama ar putea sa fie o religie, ar fi religia mea. Am crezut si cred in ea, in abilitatea ei incredibila de a povesti, si-a spune poezii, si-a reflecta lumea prin ochi albastri desprinsi din Luceafarul de Seara, luminarii unei minti deloc prafuite de secolul care s-a scurs peste ei iar astazi doi taciuni peste care trebuie sa sufli ca sa le mai afli secretele. Mainile nu mai pot sa duca o lingura la gura dar la trecerea prin rascruci mama ramane consistenta cu propriile-i invataturi, si-si face o cruce asa cum si-o mai aduce aminte. Stramba, mica, reflexa, e ca si cum si-ar da “buna-ziua” cu cel cu care presupune ca se va vedea candva, nu foarte departe, si sa-l Fereasca daca nu-i da ce i se cuvine caci eu unul om mai bun n-am cunoscut vreodata. Desi cu siguranta exista om mai bun, si cu siguranta mama n-a fost cel mai bun om posibil, ci doar asa cum s-a priceput ea la diferite momente. Sansa a facut ca sa ne nastem, si ea si noi toti imprejuru-i, intr-o lume a Mortii si Renasterii privita prin aceasta vale ingusta a Pacatului si Iertarii. Oare ne va fi iertat mama pentru toate relele de le-am facut, cu sau fara voia noastra? Si, mai ales, pentru ca ne-a sadit acest ghimpe al curiozitatii de-a sti, de-a afla, de-a cerceta, de-a fi si drac de e nevoie doar ignoranti sa nu fim. Un exemplu scurt. Vorbeam deunazi de viata si de moarte, caci cu un om aflat la raspantia dintre ele mai aspru decat vreodata ce poti discuta cu interes, cursul valutar? Si veni vorba de Taica, adica bunicul mamei, adica un om nascut tare tare de mult si care cand dadea sa moara l-au pus “in locul mesei”. Si eu intreb ce e aia “locul mesei” si mama raspunde, cu pauza de suspense, ca e locul unde se mananca. Adica il pun pe masa? Nu, il pun in locul mesei, pe jos, pe podina, caci se considera ca acolo, la masa, unde se rup painile si se bea vinul, si se roaga omul in fata trudei mainilor lui se va fi adunat toata sfintenia casei macar ca acolo sunt curati pe maini, si pe fata, narozii. Si nu poti sa nu-i dai dreptate, e de foarte bun simt. Si din nou pauza de suspense, mama se pierde din nou iar luminariile palpaie ca si cum mintea i s-ar retrage in recesuri doar de ea stiute in timp ce zidurile cad, si geamurile se sparg, si din casuta nu mai ramane decat o podina rece, geluita, sub un cer inalt si curb precum irisul mamii, iar pe jos un muribund gasind alinare in locul mesei, inconjurat de sfintenia mainilor curate dimprejur. Si-apoi voca mamei se intoarce, si ghicind ca noi, si-acum dupa toti acesti ani, tot mai facem greseala de-a lua de bune vorbele ei isi incheie povestea cu o voce voit plata, de banc sec…”dar nu-l lasau foarte mult acolo”

Caci chiar de-a fost pacatul pacatelor mama ne-a lasat, copii fiind, sa ne jucam de-a cantorii si sa pocim cat ne-a tinut gura cantece bisericesti, si Crezuri, si toate celalalte trasnai care deriva din a purta gulerul rigid al canonului bisericesc; si daca a putut sa ne fenteze Postul lung cu o bucata de carne bine prajita in tigaie a facut-o, si daca a putut sa infuzeze nevoia de “bun simt” inaintea a orice altceva a facut-o. Omul e bun, dar nu neindoielnic. Si nu exista adevarati saraci cu duhul. Respecta-ti munca, si unealta, si mancarea pe care o pui pe masa, mergi catre carte si catre cuvant. Cat timp e spus cu sinceritate, cuvantul nu poate fi pacat, oriunde il vei indrepta. Omul se trece. Bucuria de-a fi langa el, suferinta de-al pierde sunt toate momente prafuite ale unei roti a timpului mult mai lunga decat poate privirea sa o cuprinda, macar de-ar fi ea luminarica precum a mamii.

Vom trai noi oare sa dam mai departe ce-am primit? Cadouri ramase ascunse in toti acesti ani, astazi poate doar povesti de le-om spune vreodata unei alte perechi de ochi careia nu-i va veni sa creada, si ne va cere acel cot de minune, si Sfinte Vineri, si Matusi Duminica, si capre cu trei iezi palpabile ca mieluta din gradina, si piei de porc fermecate si cotoroante calare pe maturi precum cea care putea oricand sa se intoarca impotriva turului pantalonilor care s-au asezat cine-stie-unde si erau pantalonii buni, dragutul mamii. Nota catre sine. Cand porti pantaloni buni, nu te aseza cine-stie-unde. Nici pana azi nu-mi iese tot timpul. Dar traiesc cu senzatia ca exista “pantaloni buni”, unii pe care ii port rar dar cand ii port la randu-mi sunt purtat intr-o lume a calitatii aparte in ziua in care, cu soare si aer rece, curat, te vei spala pe fata si-apoi te vei pieptana, si te vei imbraca frumos impreuna cu toti ai tai intr-o mare familie in care lumina colinda de la unul la altul, toti tineri, frumosi, asa cum mintea vrea sa-i retina, si nu-mi pasa cum ii spune acelui loc, in acea zi, dar ce zi ar fi, nu? Si in mintea mea s-a intamplat de sute, de mii de ori, nimic nu ma impiedica sa merg oricand in acest Rai cu ai mei, si cu mine de altadata de mana. Taietorul inca mai are cuie in el din ziua in care le-am batut acolo, si nucul nu si-a revenit dupa scandurile batute cu interesul manifest de-a face o casa printre crengile-i, si tigle nu mai sunt pe casuta dar pasii nostri goi inca nu s-au sters de-atatea ploi, iar ciresul e taiat dar o creanga inca se mai apleaca, fantomatic, peste casa ca sa iti poti da drumul, cu grija, pe ruginiul boltii. Acolo ne-a vrut mama, pe acoperisul lumii ba chiar mai sus, si cocotati-va, copii, pe unde va vine si cu ce va vine; de-ar fi vrut sa ne tina in pimnita n-ar fi trebuit decat sa ne trimita acolo si ne-am fi dus, dar astazi ma gandesc ca ne-a dorit acea amintire, din varful Universului, si mai ales uitandu-ne de sus la cei ramasi in urma, jos, in Curte. Si-apoi la intoarcere remarca in timp ce blidele se umpleau cu mancare…cati ca voi…cati ca voi…

G.