Adevaratele probleme ale Romaniei

Acest subiect ar fi putut fi unul dintre acelea care ti se par idei foarte bune, apoi foarte proaste, apoi le lasi totusi intr-un colt la prafuit doar – doar se mai intampla ceva, apoi trece timpul, te mai uiti, si totusi hai sa incerc, si-apoi incerci, nu-ti iese, te enervezi, pana la urma ce-ti pasa tie, chip de lut, de oi fi eu sau altul, ti-aduci aminte de fraza cu fluidul constiintei doar ca suna mai bine in engleza, si timpul trece, soare rasare, soare apune, oamenii se dementializeaza subtil stanga-dreapta, creste mazarea, din ce in ce mai frecvent te uiti imprejur si realizezi, intr-un moment de beatitudine, ca ti-ai insusit fraze menite sa spele creierul.

Iar in clipa in care privesti atent la asta e momentul sa faci un pas in spate si sa spui, raspicat, nu.

Nu am sa imi las mintea prada imbecilitatii.

Stiu, voi supara din nou pe multi cu privire la ce am de zis, dar institutia care a perfectat spalatul creierelor pentru intaiasi data a fost biserica. Nu biserica ortodoxa a lui Sandu, ea nici nu se inventase, de fapt povestea se petrecea intr-o perioada in care teismul clocotea in multiple forme si culori melodice, intr-o veritabila era a dinozaurilor. Aveai faraoni, cu F mare, aveai cultura babiloniana, alt mamut cu coarne lungi, aveai dincolo de ocean azteci, incasi, maya, toata cultura precolumbiana (in ordine aleatorie luate). Se pare ca omul in comunitate se asteapta, isi doreste ba chiar spera sa ii fie tatuat creierul cu o idee pe care apoi o spune fara sa clipeasca, fara sa adaste asupra ei ca macar sa poata confirma, ulterior, ca s-a gandit mult si bine inainte sa-i scape porumbelul.

Marele bobarbanc anti-intelectual este, de la o vreme, parafrenia de relatie unde foarte repede, si deloc zanatec, ne imaginam ca in fiecare propozitie de fapt e vorba din noi, stirile la televizor ne privesc, mersul omului de pe celalalt trotuar e sontic pentru ca noi ii putem controla sontacul si-asa mai departe. Ah, si indiferent ce se intampla, de la ragaitul satisfacut al babei dupa ce-si mananca ceapa pana la greva profesorilor este o incercare sinistra de a deturna atentia asupra problemelor adevarate ale Romaniei.

Un moment de tacere. Aer in piept. Cufunda-ne-am, asadar, in aceasta posibilitate ingrozitoare din punct de vedere logic, si pe care o voi desteleni aici, pentru a sugera apoi, la randu-mi, hitru, ca bautul de agheazma si plimbatul de moaste, si ploconeala la cele doua sute de cruciulite de pe parbrizul masinii marca Logan cu AbeEs deturneaza atentia de la aceleasi probleme. Adevarat(e). Nu de alta dar pot, si fac, o astfel de observatie pentru a desconspira piosenie bulboasa a purtatorului de batic habotnic. Zit.

Premisa numarul unu este ca Romania are probleme. Cu siguranta ziua in care tu, o mica parte din Romania, cortul identitar la care tragi, boschetul in care te ascunzi sa-ti eliberezi vezica, pajistea pe care-ti arunci PET-urile cu Pepsi cand mai tragi un gratar, afli ca exista probleme in Romania e una dura, in care e innorat afara si se pune de-o ploaie acida. Nu se poate. Probleme? Aici? Pe acest pamant binecuvantat unde curge numai lapte si miere, si se fac strugurii cat pumnul si caisele cat pieptul de haiduc? Da. Si lucrurile se complica pentru ca la o prima analiza pe text identifici un impas hamletian. Eh, daca in Danemarca stim de la batranul Will ca e ceva putred, la noi pe de alta parte s-a incetatenit ca sunt doua (sau mai multe) feluri de probleme. Exista probleme adevarate, si-apoi exista false probleme. Pe mine, cel putin, posibilitatea ca in Romania exista false probleme ma cutremura. Nu stiu daca pe aproapele meu care-si suge degetul pentru ca n-a mai mancat carne de la trecerea in somaj il surprinde, dar mie-mi da insomnii. Ce vrea sa insemne o falsa problema? Pai din doua una, or face parte din acea categorie a tulburarilor de gandire in care tu ai o problema de-a testa realitatea, si vezi unicorni unde ar trebui sa fie copaci de inghetata, fie ai – vorba lui Romila – boala scrupulelor, si-a indoielilor, si-a vesnicei verificari, si-a pretiozitatii (mai dar sigur e o problema?). Testezi bine realitatea, dar suferi de obsesia ca de fapt ce tu ai identificat a fi problematic e doar in capul tau, iar pentru restul lumii nu.

Nu-i de-ajuns sa te iei la tranta, carevasazica, de dimineata pana’n zori (zorile ulterioare, bineinteles), cu acele probleme pa bune, vorba unui Cronicar probabil var de departe cu Grigore Ureche, caci tot intr-una este (sic!), dar numai bine cand prestezi un lovit la coapsa a la Iacov si ingerul Domnului te face pe la spate falsa problema, si sa te tii peri albi, si eterna revenire asupra faptei. Mai, pana la urma l-am pocnit ca era problema pa bune, sau fuse doar o impresie?

Ne hranim de cele mai multe ori din impresii, sau revelatii. Sau din parapraxii tampe. In ultimele trei zile am auzit numai ghidusii, semn ca lumea clar se duce dracului. Una dintre paciente facuse o nevralgie de “trei germeni” (in original trigemen), alta fusese trimisa cu diagnosticul de F.O.-cromocitom (in original feocromocitom), iar azi, minunea minunilor, am vazut o doamna simpatica, baticoasa foc, foarte speriata dupa un episod de vartej in urma cu trei ani (in original, vertij). Le-am prescris la toate tratament intraveninos.

De ce-o fi crezand Romanul verde ca exista probleme false, ba si mai mult ca acestea deturneaza atentia (caci, suplimentar, musai ca o problema reala necesita focusarea, fir-ar sa fie de george pruteanu, a atentiei) asupra adevaratelor probleme ale Romaniei? Pai pentru ca cineva vine, si sustine, acest lucru. Si cine sustine? Pai alesii dumneavoastra. Nicaieri pe aceasta lume, cu exceptia catorva state vest-africane, nu s-a mai pomenit o asemenea adunatura de persoane competente, bune si ele la ceva, dar asezate pe pozitii incompatibile cu competenta lor. Si sunt oameni pe care i-ati ales pentru ca impreuna ati cazut de acord ca, pana la ei, nimeni nu a mai identificat “adevaratele probleme”. Mai dar apoi se intampla cea mai ghidusa transformare, anume ca numai bine ce ajung expertii la Pomul Laudat se tampesc ireversibil, si uita ca stiau tema asta pe de rost in campanie si-acum dau din colt in colt, balbaie, n-avem bani, n-avem experienta, n-avem experti. Vrem, nu vrem, ne uitam de pe margine la Zeul Imbecilitatii in Costum, ba-i dam si bani. Cred, si sunt pregatit sa sustin cu argumente, ca o buna patura a intelectualitatii romane sufera de-o placere bolnava, masochista, de-a indura in tacere macularea pana la putrefactie a bunului simt, fie ca vorbim de pronuntia limbii, fie ca vorbim de educarea copiilor nostri, fie ca vorbim de spatiile publice unde ne mai adunam din cand in cand, in faptura sau spirit. Noroc cu cateva jurnale de larga inspiratie care au pus la vanzare Enciclopedia Britannica, nu de alta dar toti aspiram sa invatam mai bine engleza consumand la McDonalds si KFC, si-atunci de ce n-am face-o si cu subtitrari de la faimoasa serie, la fel de faimoasa ca si Ciresarii prin anumite catunuri.

Eu nu traiesc in Romania. Nu-mi ocupa tot timpul. Nu cred in adevaratele probleme ale Romaniei. Nu cred in proprietatile curative ale apei sfintite. Nu cred ca datul de acatiste sau cititul in cafea poate influenta statistica predictiei zilei de maine. Cred ca dau prea multi bani in aceasta tara ca sa primesc lucruri de rahat, si castig mult prea putini ca sa-mi permit un atare lux, anume de-a cumpara mereu lucruri, si companie, proasta. Inevitabil sunt optimist in meseria mea, dar sunt  – culmea – optimist plecand de la toate cele de mai sus, si oarecum in pofida lor. Nu-mi cereti, careva, sa vorbesc frumos de tara mea. Eu nu traiesc in ea, ci in Bucuresti. Azi un domn din Alexandria imi spunea, cu ochi in lacrimi, de imprejurimile in care a ajuns el sa traiasca. Inginer metalurg. In anii 90 a vazut cum i se spulbera meseria. Jos palaria, domnule Caragiale.

Curat murdar.

G.