consula-m-as si n-am cui

acest post este un pamflet; oricine se recunoaste intr-insul n-are decit sa-si schimbe atitudinea, pentru a evita, pe viitor, sa devina tinta celor multi si prosti, ca noi, care n-au alta solutie decit sa accepte situatia asa cum se prezinta. tractoristi din lumea-ntreaga, uniti-va!

ca in orice luna de prier, cind se apropie vremea reinnoirii permisului de sedere in patria careia-i ara ogoarele, tractorel revizuieste toate documentele familionului si decide care trebuie reinnoite, carora le trebuie prelungita validitatea, alea-alea. anul asta este rindul reinnoirii pasaportului lui eddie, fiul lui tractorel, care expira undeva prin septembrie. de ce trebuie reiinoit taman acum, in aprilie? pentru ca daca facem aplicatie pentru reinnoirea resedintei, validitatea acesteia va fi numai pina in septembrie, cind ii expira pasaportul, si nu pentru un an, cum ar trebui sa se intimple in mod normal.

unde trebuie apelat pentru o reinnoire de pasaport cind esti in strainatate? la consulat, birjar! fac aici o mica paranteza, pentru a va introduce treptat in atmosfera atit de calda a consulatelor romanesti, croite parca pe gustul bloggerilor circotasi sau ale ziaristilor de scandal si populate cu tot felul de indivizi ale caror studii la seral, din pacate, i-au impiedicat sa devina mindrii aprozaristi sau destoinici croitori. probabil ca va aduceti aminte despre peripetiile lui tractorel prin consulatul romaniei la stambul, petrecute cu ceva anisori in urma, pe baza carora tractorel a emis nenumarate teorii cu ample ecouri in lumea stiintifica a vremii (cum ar fi: vaca pe planul inclinat, manual alternativ de utilizare a cazmalei, etc). cum era de asteptat, nici vizita de astazi nu s-a dovedit a fi iesita din comun, desi noul sediu al consulatului (situat acum undeva prin etiler, o mahala de clasa a stambulului) ar putea aparea oricui ca un simbol al modernitatii, departe de birocratia si apucaturile specifice perioadei peste care ne chinuim sa trecem de atitia ani.

inarmat cu toate originalele si copiile publicate pe site-ul consulatului, confirmate chiar si telefonic de un functionaras foarte binevoitor si cu voce pitigaiata (care si-a facut timp sa-mi lamureasca toate intrebarile, ieri, timp de 18 minute batute pe muche: 12 on hold, 3 jumate de cautat prin ghidul functionarului de consulat (care are nenumarate capitole lipsa, in opinia mea, printre care si cel numit “cum trebe sa te porti, nenorocitule, cu aia de-ti plateste salarul”), vreo alte 2 minute de intrebari obligatorii de genul “alo, mai sinteti acolo?” si “m-ati inteles?”, iar restul de juma’ de minut de oferit, in sfirsit, informatiile necesare), am demarat tractoriceste catre etiler.

lucru de neinchipuit, prevestind anormalitatea intreprinderii mele, am gasit loc de parcare. nu spun asta pentru ca ar fi fost ora de virf, desi era, ci pentru ca in fata consulatului romanesc, pe partea cealalta a strazii, troneaza sultanesc vreo trei pubele de gunoi imense, care ocupa cam jumatate de strada cu volumul si cam toata strada cu mirosul. am parcat repede, cu o mina pe volan, una pe schimbatorul de viteze si ambele la nas (nu ma intrebati cite miini am, sint un tip agil!), apoi am traversat si mai repede pe partea sigura a strazii. acolo m-a luat in primire un nene a carei burta se itea printre mustati si care asigura paza si securitatea consulatului stind la taifas cu o blonda cu picioare lungi… aaa, o baba grasa, cocosata si fardata cu o droaie de negi, care ori ii ghicea viitorul, ori era mama lui, pentru ca s-a rastit la el de citeva ori, iar el a ridicat bratele in lateral a neputinta si a zis ceva cu voce stinsa si ochii coboriti in ciment. vazindu-ma pe mine, a devenit instantaneu cerberul prezentabil si incoruptibil care trebuia sa fie, expediind-o pe blonda… aaa, baba, cu o miscare energica de bulan.

cu acelasi bulan m-a invitat si pe mine sa trec prin cadrul metalic ce trebuia sa dovedeasca faptul ca am asupra mea (sau nu) bombe, pusti, pistoale, cingo de contrabanda, copiutze, cutite, droguri, salvari falsi, sabii ninja, intentii rele, iatagane sau droguri de mare risc (nu aveam de nici unele; desi nu par, sint om serios). am trecut cu succes prin furcile caudine, fara nici un bip (ca sint voinic!), apoi atentia sa s-a indreptat asupra mapei si gentutei pe care le aveam asupra mea. m-a rugat frumos sa deschid gentuta, mi-a pipait ipod-ul, cheile de la masina si pachetul de tigari; din priviri mi-a cerut una, am incuviintat din cap, s-a servit. a trecut la mapa. aici i-au sticlit ochii si, probabil, i-a (re)venit vocea: “where are you from?”. “from romania”. “you have a lot of documents, you want to apply for a visa?”. ” yeah, but I think they’ll reject it again, they don’t allow anymore entry for romanian citizens”. a dat din cap energic, aprobativ si compatimitor, apoi, dupa exact cinci secunde a mijit ochii, m-a privit intens (probabil ca i-a cuplat vreo sinapsa mai agila, una dintre cele care dau rateuri mai rare), a mormait ceva in limba materna, a tusit incurcat si mi-a intors brusc spatele, lasindu-ma sa ma descurc singur mai departe. ceea ce am si facut, spatiul de la poarta pina la intrarea in cladire parea destul de benign si asa s-a si dovedit a fi.

in hol, aglomeratie mare, se vede treaba ca functionarii de consulat isi pot justifica lejer salariile. bazindu-ma pe experientele mele anterioare cu consulatele romanesti, mi-am fixat azimutul si am trecut ca prin brinza printre toti cei care asteptau acolo, pina cind am fost oprit de o mina pe piept: “where are you going? visa or documents?”. “to the documents section, I need to do some paperwork”. “ok, straight forward!” si mina a disparut, lasind sa se vada doua tzi… mameloane imense deasupra carora trona o gura mai rosie decit tot singele varsat la plevna si un coc la fel de rosu din care se iteau doua betisoare chinezesti… ati ghicit! rosii. am continuat de-a lungul holului, am zimbit catre citeva camere de supraveghere (oamenii aia isi iau salariul pe baza gesturilor noastre, se cuvine sa fim si noi umpic mai atenti cu ei, ne scobim destul in nas, in urechi si-ntre dinti pe timpul lor) si am ajuns in fata ghiseului unde un nene binevoitor si cu… voce pitigaiata citea ceva intr-un dosar destul de voluminos (judecind dupa confuzia si indignarea care i se citeau pe chip, era probabil ghidul functionarului de consulat). urmatorul dialog s-a purtat prin instalatia de sonorizare a ghiseului, care este dotat cu geam anti-glontz (daca era geam anti-prost, as fi dialogat de unul singur, taman ca tzutzea cu dumnezeu, de sub plapuma si cipilica) si un sertar de tip ghilotina, din ala in care pui ceva, functionarul trage de maneta, sertarul se deschide la el si se inchide la tine si invers. trebuie sa precizez ca eu nu am incredere in indeminarea altora, ci numai in a mea, drept pentru care, pe toata durata prezentei mele in consulat, mi-am minuit miinile cu foarte multa atentie, ca nu cumva sa plec mai ciung decit am venit. adica ori de cite ori vedeam ca nenea functionaru’ isi indrepta nu mina, ci ochii inspre maneta, imi trageam discret miiinile pe linga corp, ca sa previn consecinte care ar fi putut dauna carierei mele de tractorist.

“buna ziua!”, “buna ziua!”, “am venit sa mi te-nchini!”… pardon, sandule!… “am venit ca sa fac o procura prin care sotia mea sa ma poata reprezenta pentru formalitatile necesare prelungirii valabilitatii pasaportului fiului nostru”, apoi, in gind, am adaugat usurat “uf, mama ma-tii de gramatica!”. probabil ca asa a gindit si el, dar din alte motive, asa ca m-a rugat sa repet cu un “poftim?”. m-am vazut nevoit sa-i istorisesc totul, de la inceput, cu gesturi si schimonoseli credibile (ca sa imi ofer sanse sa suplinesc carentele pe care se pare ca le avea el in materie de vocabular si, probabil, nu numai). intr-un final am simtit ca a inteles care-i treaba, pentru ca m-a intrebat daca nu sint eu cel care i-a telefonat ieri, cerindu-i lamuriri despre ce acte are nevoie pentru…bla-bla-bla, ca doar n-o sa repet toata formularea aia in ordine corecta, am si pierdut hirtia pe care mi-am notat-o. “deci da, io sint ala, si va foarte multumesc pentru ca m-ati tinut ieri in hold un sfert de ora, chiar simteam nevoia sa iau o pauza maaaaare de ris dupa ce v-am auzit vocea la telefon”. normal ca nu i-am zis asta, nu voiam ca aventura mea sa se termine inainte sa inceapa, plus ca aveam probleme de rezolvat, nu de creat. am zis doar “ihim, da, eu sint ala!” apoi am purces la scoaterea documentelor necesare pentru operatia consulara propriu-zisa. el s-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat un pic spre partea dreapta si s-a rezemat cu mina de masuta din spatele geamului anti-pro… glontz. in acel moment, la incheietura miinii lui drepte, am observat o strafulgerarea argintie, ca un sigiliu de calitate: un oyster perpetual deepsea, cu cadran si bezel negre, ceas adevarat, ori de la mama lui, ori de prin stradutele-bazar din jurul moscheii din ortaköy (ipoteza mult mai credibila, judecind dupa pixul bic transparent cu care semna hirtiile), unde gasesti iwc-uri si breitling-uri adevarate la 10-15 dolari, din alea originale, japan movt cu quartz, nu trebuie sa le intorci cu mina pina iti cade opozabilu’ si water resistant cel putin o atmosfera sau un dus doo; deci mama lor de capitalisti occidentali care ne iau o caruta de bani pentru un ceas de trei lire turcesti.

am zimbit stinjenit si am tras mineca camasii peste credinciosul meu sector pentru mina stinga (da ma, te stii tu care, io nu-mi permit omega de aur, ca tine, si nici nu-mi place sa port ceasu’ la mina dreapta!), apoi am asteptat smerit si in stare de trezvie (sic!) decizia Autoritatii, care n-a intirziat sa apara: “patruzeci si unu de dolari!”. am tresarit: “l-au tzepuit, rolexul ala nu merita atitia bani”. era cit pe ce sa-i spun asta, fara menajamente, dar mi-am dat seama (uff, ce noroc!) ca el se referea, de fapt, la taxa consulara. am scotocit prin portmoneu, am scos suma ceruta, am lasat-o sa cada precaut in ghilotina, el a tras de maneta, i-a numarat, apoi i-a pus intr-un sertar normal de la birou. a completat o chitantza, labartat si inestetic (o fi fost doctor intr-o viata anterioara, scuze mutsunake!), apoi a pus cotorul cu chitanta in ghilotina, a impins maneta si mi-a ordonat prin sistemul de sonorizare: “semnati aici!”. mi-am scos parker-ul din gentuta si, tinindu-l de partea superioara si cu ochii intens fixati pe pozitia manetei de la sertar, am insailat rapid cea mai urita semnatura din viata mea, apoi mi-am tras mina exact la timp, pentru ca el deja pusese in miscare neiertatorul mecanism. a rupt chitanta, a aruncat-o in ghilotina (“las ca o iau io de-acolo, cind o fi el neatent!”) apoi a inceput sa caute formularele pe care trebuia sa le completez.

fortat de imprejurari, am devenit un avid completator de formulare (cum e corect: completator, completeur, completash, completaras?), deci am ramas in fata ghiseului, rabdator. le-am primit (moment in care am inhatat si chitanta); trei formulare, floare la ureche. in 5 minute erau gata si la fel si eu, din cauza caldurii inabusitoare care domnea in cladire. am observat ca exista sistem de climatizare dar era nefunctional, nimic neobisnuit, probabil ca plata salariilor are prioritate, doar n-o sa poarte ceasuri pobeda sau chaika in fata clientului. m-am apropiat de ghiseu cu formularele completate. s-a uitat la ele lung, profesionist, a decis ca-s bune si mi-a cerut sa-i dau pasaportul sotiei. l-am lasat sa cada, precaut, in ghilotina; iarasi manevra, l-a recuperat intreg. s-a uitat lung la el (se citeste de la dreapta spre stinga, prima pagina este in dreapta, daca-l deschizi ca pe al nostru vezi ultima pagina) si m-a intrebat oarecum mirat “sotia dumneavoastra nu-i romanca?”. era cit pe ce sa-i spun “ba da, dar am vrut sa va joc o farsa”, dar stiu, sint las, am zis doar “nu”. el a mormait ceva neinteligibil, apoi a venit INTREBAREA: “nu aveti alt pasaport pentru sotie?”. “ba da, cum sa nu, am un dulap plin, dar am luat si io unul la nimereala; stiti, ma grabeam!”. am zis doar: “de ce ar avea alt pasaport, la ce i-ar folosi?”. “pentru ca nu inteleg care e numele si care e prenumele”. “prenumele este primul, iar numele sint ultimele doua” l-am clarificat eu. “aha”, aproape a acceptat el,”dar de unde sa inteleg eu asta?”. “poftiti permisul de sedere in romania”. s-a uitat lung si la asta, n-a gasit nici un cusur. a mormait ceva, nesatisfacut, apoi a aruncat prin difuzor: “doua minute!’. dupa exact cinci minute s-a intors, cu procura semnata si legalizata. monument de eficientza.

2 thoughts on “consula-m-as si n-am cui

  1. 😀😀
    cum e corect: completator, completeur, completash, completaras? corect e: completa-mi-as!😀
    tare scriitura, am ras cu pofta!
    deci si tu ai doua nume? Te cheama Tractor Istu?😀 Si pana la urma ai obtinut permis de sedere in Romania sau de plecare din Turcia?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s