In Extremo

M-am gandit sa scriu un comentariu despre un mare hohot de ras pe care l-am avut azi, in parcare. Da, stiu, nu e tocmai inceputul unui roman de aventuri, si-apoi eu nu ma vad vreun romancier. In primul rand ca am subiecte palpitante, dar sunt legat de o oarecare confidentialitate. In al doilea rand pentru ca admir mai mult operele postume. O voce palpaita, pitigaiata, virgina in alcooltutuncafea, intra pe fir cu realizatorul radio. Realizatorul radio dezbatea cu obisnuitul bariton lucrat din mixer tema zilei, anume un sondaj privind etica muncitorului roman. Muncitorul roman, poate ati aflat astazi pe diverse canale mediatice, apreciaza cel mai mult si mai mult relatia cu seful. Mi-e lene sa ofer vreun link, intrebati-l pe Marian Vanghelie de motoare de cautare. Sau pe presedinte, e fan feisbuc si uichipedia. Ei, si realizatorul radio savura interactiunea la nivel inalt cu diversi angajati, care mai de care mai contrariat ca a trebuit sa se aleaga, in sondaj, intre a) relatia cu seful, b) bani si c) stabilitatea locului de munca. Acest Pat-si-Patachon da binete. Cum te cheama prietene? Maftei (nume sensibil schimbat sa-i protejam identitatea deja ambigua). Ia, zi, contribuie cu mintea gandurilor tale. Da, zice Maftei, eu ma gandesc ca poti sa ai multi bani, si slujba stabila, dar daca nu te intelegi cu seful nu e bine. Ihimm. Si-apoi, continua acelasi Maftei intr-un avant socratic, ce-i drept e drept ca degeaba te intelegi bine cu seful daca slujba e pe bani putini, si poate te mai si da afara. Deci eu sunt de parere ca banii nu sunt foarte importanti. Maftei – zice prezentatorul – nu prea iti urmaresc logica, da hai, continua, zi-ne la ce te-ai gandit tu. Da, zice Maftei, m-am gandit ca banii nu sunt foarte importanti chiar daca te intelegi cu seful, ca poate-ti pierzi slujba si-atunci ce te faci. Maftei? Da. Tu ai servici? Da. Te intelegi bine cu seful? Nu prea. Bani buni faci? Ei, asta e, ca nu prea fac. Si cum e serviciul tau, sigur? Nu, asta e, ca nu prea e…

Nu stiu ce sa imi para mai hazliu, anume ca se pune problema eticii muncitorului roman sau ca se pune problema eticii muncitorului roman. In ultima perioada, ca unul care-a fost spoit succesiv in culori fasciste, comuniste, atee, iredentiste, in slujba dusmanului intr-un cuvant, m-am bucurat de o atentie dizidenta care, recunosc, m-a uns la suflet. Dar ma numar, la sfarsitul zilei, printre-aceia care canta “clasa muncitoare” caci de-aia, caci mama n-a furat de la Colectiv cand a trebuit, si nici garsoniera nu mi-a luat cand eram mic. Si voi recunoaste, primul, ca in aceasta Guyana de noi ii zicem “stat” orice se intampla, doar etica nu. Cu siguranta, deci, mergand pe firul apei, orice intrebare sau tenta de-a sistematiza preferinte, dorinte, asteptarii aspiratii cuviinte de clasa se izbesc de-o maree instabila de nebuni, besmetici, debili sau dezechilibrati in devenire. Cu siguranta, procentual, un numar din cei intrebati vor fi raspuns ca cel mai tare ii doare daca sunt persecutati de sef. Ce alte optiuni, reale, aveau? Era parintilor mei pentru care serviciul stabil era musai, ca altfel jar mancai ba chiar mai erai etichetat si element periculos pentru societate, apune. Iar despre bani, dat fiind relatia absolut bolnava intre guvern, si sindicate, nu se pune problema a se vorbi. Sindicatele sunt, la noi, bazate pe acea proza orala de-a cules-o Petre Ispirescu. Multe basme, multi eroi martiri, niscaiva Cotoroante si ceasul rau, pisica neagra. In diverse momente de mare apogeu sindical Il Cappo di Tutti Cappi a migrat, cu catrafuse, in ograda ‘funui partid “care mai doreste, care mai pofteste, preparata maine-i gata” si-apoi iacata-l, confortabil, prin vreo camera dezbatand legi care mai de care mai abunde in subiect si predicat. Din spatele-i venira epigonii, mai mici, mai slabi, mai prost hraniti cu idealuri. Climax-ul oricarei mobilizari sindicale a fost, si ramane, “greva generala”. Sa ne adunam, sa flendurim niste pancarte, sa marsaluim cuminti intre doua, trei statii de metrouri, mai o bere, mai un mititel, ne-am racorit, si-apoi ne intoarcem confortabil la citirica de provincie. De partea cealalta “stabilitatea slujbelor” cuvine-se, cu adevarat, vorba cantorului Nucutza care – umbla-un zvon prin sat – si-ar fi canit de curand parul altfel destul de rar pe fruntea-i de arama, sa abordam tema cu un ton putin mai serios. Buba noastra este lunga, mare, si adanca. N-am sa deplang, asa cum par a face unii, perimarea infanteriei de bugetari. Am sa deplang, insa, defrisarile oligofrene facute de diversi politruci trimisi cu o norma precum politistul de-mi dadu mie amenda alaltaieri in intersectie, pe principiul “normei”. In diverse locuri s-a taiat cu ochii inchisi, pe principii suverane de aritmetica de clasa a I-a, daca Nelu are 10 mere si Ionica-i mananca 7, cate mere mai are Nelu? Jap! Afara! Uneori simt ca traiesc precum Alice in tara Minunilor si-l chiar admir, pe prim-ministrul nost’, cum seamana parca din profil cu Miranda Richardson in rolul Reginei de Inima Rosie. Da, domnul Boc e un regin de inima rosie, ii lipseste doar coafura. Se umfla primariile, se umfla consiliile, se umfla administratiile, se taie pensii, se taie salarii, se sanctioneaza disciplinar nesimtirea. De cand se sanctioneaza disciplinar nesimtirea? Si si-a facut vreunul dintre acesti domni autocritica? Ce inseamna “salarii si pensii nesimtite”? Uite eu am veritabile probleme de-a gasi un prag moderat de la care sa pot arata pe careva cu degetul. Ah, pot sa vad repede pragul inferior al unei atare distributii. Mama, pana la un punct, avea pensia de la CAP mai mica decat factura la curent. Asta mi-aduc aminte ca era hazliu ca veneau impreuna, si uneori postasul ii zicea mamii Tisa Lina mai aveti de dat 5 lei. Consider, pe cale de consecinta, ca e nesimtit ca postasul sa-ti ceara bani cand iti ti-aduce pensia. Sau mi-aduc aminte cand s-a desenat cu creionul pe hartie legea salarizarii unitare si m-am trezit ca mai bine as fi lucrat la spatii verzi in sectorul IV. La acea vreme castigam mai putin decat un maturator de strada sarguincios. Si unele si altele, insa, slujbe “stabile” unele in care mult e pana intri, ca dupa aia sigur nu mai iesi. Am vazut ieri o doamna foarte speciala. S-a facut asistenta medicala la 41 de ani ca asa a vrut dansa. Inainte a lucrat in administratie, a facut politica, de terminat a terminat nu mai stiu ce Institut, Stefan Gheorghiu cred? Azi, din nou, o alta doamna mi-a adus aminte cum ea de fapt a terminat Chimia inainte sa se apuce de jurnalism. Mi-am zis mon Dieu, dar eu cu medicina as putea foarte bine sa imi incerc norocul in metalurgie, opusele se atrag! Asadar, varu’ Maftei, niet relatie cu sefu, niet bani, niet stabilitate. Navigam era celor mai frumosi ani ai vietilor noastre, inevitabil cei mai frumosi caci trec repede si cu un mare fis la plecare, dorindu-ne un imposibil, de slujba buna, prietenoasa, si banoasa, din care sa nu mai vrem sa plecam vreodata.

I-a fulgerat deodata in gand

Sa rada, caci vedea plangand

O lume intreaga’n rugaciuni –

In fata unei gropi sa aduni

Atata lume de nebuni!

Sa mori razand…

(Moartea lui Fulger – George Cosbuc)

GD

(PS: Moartea lui Fulger este unul dintre exemplele de ce e nevoie de punctuatie in comunicare. Imaginati-va cum ar fi sunat “Moartea lui. Fulger.”)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s