In Nomine Patris

Aveam poate 10 ani. Pana atunci fusesem invatat ca nu e voie sa injuri. Chiar si tata, fie-i tarana usoara, cand il apucau nabadaile, si asta era un eveniment foarte, foarte rar, nu se lega decat de Precista si de Maica Ma-sii. Pe care el isi dorea in acel moment sa le…la conditional optativ in varianta prescurtata. Mama, saraca, avea o vorba care eluda cu buna stiinta vorba scarbavinca, anume ea nu isi dorea la conditional optativ decat “facu-i si dregu-i”. Ba chiar ii si spunea tatii ca ce tot ii zici cu facu-i si dregu-i. Doar ca tata nu intelegea cum vine sa-i facu-i Maica Ma-sii. Parca nu se lipea la fel de limba. Nu inmagazina acelasi naduf, aceeasi dorinta de-a da cu basca de pamant. Unde mai pui ca tata nu purta basca iar palaria “de lucru” luase de la o vreme o culoare gri, violet, azurie pe unde-o tot batusera vanturile, ploile. Se confunda cu pamantul din care luase nastere inclusiv capul tatii si unde urma sa se intoarca “dupa cum este scris”. Cine a scris asta trebuie ca a facut o observatie foarte isteata mai ales daca a auzit de Pygmalion si de snoava privind statuile de marmura peste care poti sa sufli duh. Mergand pe firul liberei asociatii trebuie spus ca, probabil tot pe la 10 ani, eram foarte animat de aceasta posibilitate a suflarii de duh mai ales cand tuseam foarte puternic din cauza siropului de ceapa, remediu natural si bun la toate mai ales la guturai. Apreciam gustul, de la miros imi venea sa vars. Nu intelegeam cum ceapa, altfel atat de rosie si usturoasa, si mai ales cu miros caracteristic, se putea transforma intr-o asemenea licoare. Pentru mintea mea de copil asta intra, cu siguranta, in atributiile miraculoase ale mamei mai ales ca stiam de mama lui Ion Creanga ca se pricepea la inchegatul apei cu picioare de vitel. Noi nu faceam piftie de vitel, sau de curcan, iar piftia de porc mie personal nu mi-a placut niciodata foarte tare. Tata in schimb se dadea in vant dupa ea, si dupa ghearele de gaina din supa. Priveam fascinat cum le rontaia cu multa pofta si odata i-am zis, tata Gheorghe da-mi si mie sa mananc o gheara. A zambit la mine cu niste ochi verzi ca otava si mi-a intins o bucata, aburinda. Am ramas foarte deceptionat. Ghearele de gaina, am aflat atunci, nu contin nimic gustos. E doar zgarci, piele, si nimeni cu mintea la cap n-ar trebui sa manance asa ceva. Inca nu pricepeam ca tata manca partea asta de gaina ca noi sa putem manca inima, si pipota, si copane fripte. Dintre toate lucrurile pe care el le manca entuziast n-am ajuns sa apreciez decat buretii usturosi fripti pe sare, pe soba, si cartofii facuti in jar de curpeni. Si slanina la tepusa. Si catanele. Un om care mai statea cu facu-i, si dregu-i, in gura mai ales cand se gandea la Maica Ma-sii (adica bunica unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodata, dar sigur ii facuse ceva tatii de era atat de suparat pe ea) putea sa aiba, totusi, momente de mare delicatete in care fara sa fi avut nevoie de pravoslavnicia mamii era imbibat, pana la refuz, cu bun simt. Nu bunatate. Bun simt. Daca a putut da, a dat fara sa ii para rau. Ocaua lui era mai mare decat cea cu care primea, si radea cu aceeasi ochi cand mai veneau oameni sa vanda diverse, si le dadeam grau sau ovaz sau cartofi la schimb. Mama se tot plangea ca o sa ajungem la sapa de lemn dar nu l-ar fi induplecat. Pentru mine a fost totusi mare mirare, caci pe cat era tata de darnic pe atat era de auster cu propria-i persoana, ca si cu cei din jur. Nu te-ar fi razgaiat vreodata. Nu ti-ar fi dat un ban nemeritat. Cinci lei de la el erau CINCI lei de la el. Cand dadea un “tudorel” era o desfatare fara de seaman mai ales ca, hitru cum era, te chema tot timpul la el in casuta si apoi se cauta in chimir si acolo, unde se ascundeau toate secretele lumii, gasea mereu ceva pentru tine si pentru nimeni altcineva. Avea si un ceas de buzunar argintiu pe care nu te lasa sa-l tii, si un briceag cu plasele de cerb pe care te lasa sa-l folosesti dar numai ca sa tai paine, sau branza, sau legume cu el. La lemne nu. Doar alun. Briceagul cu plasele stia sa faca fluierice si arcuri dar numai in mana tatii. Era briceagul lui. Avea un asemenea simt al proprietatii incat si ultimul capastru ii stia numele, si ii recunostea firea. Uneori ma gandeam ca daca cineva ar trebui sa moara ca sa devina mancare ar fi bine sa moara de mana unuia ca tata la care cand te uitai intelegeai mersul lumii, firea lucrurilor, binele si raul care se desfaceau si se infasau la loc asa cum tragea tata cu coasa. Intins. Linistit. Rece. Melodios. Bine ascutit ca sa ramana miristea joasa. Moartea, cand ar fi venit sa vina, asa ar fi trebuit sa vina, ca lama unei coase dimineata, cand e iarba uda. Ca un fel de mirare, un semn de exclamatie la ultima intelegere, anume ca s-a terminat. Si nu e rau ca s-a terminat. E bine ca s-a terminat. E bine ca incepe. Tata nu se simtea constrans de chingile vietii pentru ca o traia cu aceeasi resemnare cu care traiau mielutele, si viteii, si manzuletii pe care cand ii dadea, si doar atunci, il vedeam ca sufera ca dupa un copil. Ii placeau caii. Ii placeau caii pentru ca, la fel ca si el, stiau cum se coboara lemnele taras de la munte si puteau sa rabde de foame, de sete poate, si tot nu-si lasau povara. Tare ii mai placea sa ii ingrijeasca si cand mi-a dat tesala, intr-o zi, ca sa scot turitsa din coama iepei mi-a aratat cum se face si zicea asa, dragul tatii, asa. De aici incepea intelegerea lui. Exista lucruri care se fac “asa” si exista lucruri care se fac “asa“. Deosebirea era, in fapt, prapastia de netrecut peste care n-am putut trece vreodata anume ca n-am putut face lucruri decat “asa”. In felul in care le-am deprins. In felul in care le-am aflat. In felul in care a ramas in mine amintirea.

Aveam poate 10 ani. Si-aveam niste prieteni cu care jucam carti. Unul dintre ei, care acum e mare vlajgan, insurat si plecat in Australia de ani lungi, foarte multi, facuse niste bani de hartie. O hartie era 100 de lei. Erau si hartii mai mici, si hartii mai mari. Si jucam carti, noi intre noi, veri si prieteni. La masa lor ramaneam cel mai mic desi “ma dadeam mare”. E un sentiment bun sa te dai mare, parca ai fura timpul, parca ai creste dar ai ramane in urma, parca te-ai feri de coasa din otava. Si totusi eu pierdeam la carti, sau mai trisa unul si nu-mi dadeam seama, si ramaneam fara bani. Iar Dan, care imaginase sutele de lei de hartie, ma sicana ingrozitor. Bascalia nu se inventase inca la noi in curte inafara de a unuia dintre noi la care restul lumii se uita, la unison, cu dezaprobare. Dar Dan facea bascalie si in mine fiecare remarca lasa urme adanci, sau cel putin asa le vedeam eu. Mic si mandru. Mandru si mic. Si intr-o zi n-am mai rabdat si, rosu tot de furie, i-am trantit cea mai grea ocara pe care as fi putut-o eu spune.

Impertinentule!

Asa i-am zis. Impertinentule. A ramas de pomina. La fel cum a ramas de pomina acel conditional optativ al ta-tii, la adresa unei femei, maica ma-sii, pe care a pomenit-o pana in ziua in care s-a stins, dupa ce toate vorbele plecasera. A fost felul lui de-a-si lua “la revedere”.

GD

6 thoughts on “In Nomine Patris

  1. Mutsule,

    Sincere condoleante! Imi pare tare, tare rau. Ultima data cand ai scris despre tatal tau, spuneai ca a trecut cu bine peste operatie.
    Nu cred ca se pot spune prea multe cuvinte cuiva care si-a pierdut un parinte.
    Multa putere si pace sufleteasca, tie si familiei tale!

  2. mutsunake, imi pare tare rau sa aud asta, sincere condoleante. imi este asa ciuda ca am trecut prea usor peste cele scrise mai sus… iertare…

  3. Cei care au scris mai sus nu au inteles nimic. G.D a scris despre bunicul lui, El era tata Gheorghe-“maica-masii” de treaba.
    Si-apoi scotea banii din serpar….pentru dragii lui nepoti care-i spuneau-mamaligula avem multa tata Gh” ca de….drumu era lung, cosul greu si otava-n drum trebuia cosita
    Da, adevarat dragu-mamii lucrurile se fac ASA.
    Multulesc Bit

  4. Atunci imi cer scuze ca am declansat asa o harababura, dar eu cand am citit “chiar si tata, fie-i tarana usoara …” asta am inteles. In vocabularul meu tata nu e bunicu.

    Deci, revenind. Mutsu, condoleante si sa-i fie tarana usoara bunicului tau!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s