Peripetiile Sfantului Nectarie

Drept credinciosilor atentie, urmeaza cuvinte nepotrivite. Faceti-va Sfanta Cruce si plecati catre zone mai ecuatoriale intelectual. In cele ce urmeaza, un text despre sfantul Nectarie, moastele sale si furtul acestora de catre “patru barbati prahoveni” din care trei au fost deja prinsi. Al patrulea, daca e sa credem in justitia divina, urmeaza sa fie traznit cat de curand. Nu de alta dar am inteles ca de obicei cand cineva fura moaste are darul sa moara de ziua cu praznicul respectiv. Recte, cand s-a furat mana Sfantului Niculae, hotul a murit in inchisoare de 6 decembrie. Nuiaua, ca sa zic asa, a lovit in loc luminat, in loc cu verdeata. Ziua sfantului Nectarie, insa, pare-se a fi tocmai la toamna, prin noiembrie. Cine s-a grabit sa fuga cu ramasitele Bunului Parinte nu s-a orientat foarte bine.

Cat valoreaza pe piata singularul de la “moaste”, mai ales cand acest Nectarie, si mirul secretat de corpul sau putrezit, par a fi vindecatoare minunate de cancer? Si, poate cel putin la fel de interesant, de unde aceasta fascinatie a omului cu fragmente ale scheletului, organelor, sau intregului corp omenesc in general? Urmasii mayasilor din America de Sud de pe platoul Cuzco inca mai pastreaza mumii desicate ale parintilor, sau bunicilor, lor, despre care pretind ca au rol de-a proteja casa. Egiptenii, chinezii, babilonieii inaintea lor, toti au avut un cult al mortilor bazat pe o oarecare organo-centrie. Sufletul faraonului trebuia sa iasa pe ferastruica piramidei, dar era musai sa aiba un corp de “reposedat” cand se va fi intors lumea cu fundul in sus. Mai modern, si adecvat poate aglomerarilor urbane, interesul excesiv, si pe alocuri morbid, in divinatia falangelor si-a vertebrelor diversilor facatori de bine din secole trecute s-a restrans la a le colecta in relicvarii sau “moaste”. Despre oricare dintre ele se va spune ca are proprietati “miraculoase”. E aproape un pleonasm, caci in absenta vreunor atribute supranaturale placerea duhovniceasca de a fi impodobit femurul in aur, si lemn de esenta nobila, ar fi parut cu siguranta o ciudatenie privitorului neutru. E un animism arhaic, o lozinca de partid caci partidu’ e’n toate, si’n cele ce sunt. Si sufletul cam la fel. Dar oare, musai sa ne intrebam ca sceptici ce suntem, presupunand ca n-ai setul complet al moastelor se pierde vreo bucata, proportional la scala, a duhului respectiv? Sunt elemente colectabile, daca le ai pe toate energia e mai mult decat suma partilor? Cat bine poate sa faca falanga de la halucele sfantului Pafnutie in comparatie cu calvaria acestuia? Se respecta pe undeva anatomia sufletului care, carevasazica, ar adasta mai aproape de coaste si nicidecum de oasele metacarpiene?

Nu vreau raspuns la toate aceste intrebari. Anumite momente cinetice ale riturilor bisericesti de pretutindeni sunt hazlii si trebuie sa ramana ca atare. Spre surprinderea cititorului care poate, pana acum, si-a facut impresia ca voiesc a critica dreptul sfintilor Nectarie, Fanurie si oricare altul cu nume predestinat, sa fie facatori de bine dar mai ales de minuni, se inseala. Acest text nu priveste identitatea, sau legitimitatea, lui Nectarie ca moasca. Priveste ideea cel putin  nesimtita a unuia, sau altuia, de-a patrunde intr-o manastire si sa fure de la cutia milei, si cu aceeasi ocazie sa mai bage in traista si diverse obiecte de cult. Am insistat de multe ori, polemica de-o duc(em) referitor la religie, sau tema religioasa e una de pe-un plafon teoretic. Nu am sa ma apuc sa scuip vreodata intr-o biserica, sau pe vreo cruce. Sau pe vreo semiluna rosie, sau in vreun templu buddist. Spiritualitatea, sacralitatea de pretutindeni reclama acelasi respect si buna-purtare din partea omului de rand. As putea, in paranteza fie spus, sa remarc aici mojicia si imbecilismul de grup al diversilor rozatori de ienupar care se inghesuie la agheazma la fiecare ocazie. N-am sa o fac. Revenind la sacru si la nevoia oricarei comunitati de-a proteja acest sacru, si-o functie utila a acestuia, chiar daca privesc hazliu la supusenia catre niste oase meta-tarsiene nu inseamna ca ma ofer la a desecra reprezentarea lor, aperceptiva, in fata unei alte comunitati de oameni. Acesta nu e un simplu furt, la fel cum uciderea unui politist, sau sinuciderea unui medic la final de cariera nu sunt simple incidente violente.

Ca si la multe alte lucruri care ma macina zilele acestea cand ma izbesc de prostia omeneasca cu circumstante agravante ma intreb: “ce-o fi fost in mintea lor”? Nu imi fac iluzii cu privire la abisul catre care poate cadea omul in momentele lui de excelenta debila, cat de bestie poate sa fie, sau cat de tamp. Exista tragic, apoi comic, apoi absurd, apoi de inspiratie divina, apoi un zid foarte dens de abominatie care cutreiera rasa noastra din adancurile evurilor care ne-au nascut, si ce e intens paradoxal este ca avem receptor pentru toate. Avem o minte care percepe riftul categoric intre bine si rau si face asta metafizic, contextual si consecvential, de la varste inca foarte mici. Psihologia criminalului, sau a infractorului, este uneori o simfonie cacofonica unde nu se schimba doar o nota care, iata, dintr-o data suna pe “alaturi” cantecului si-a armoniilor, ci este o tema pe de-a intregul care se re-inventeaza intr-o para-logica, si-un para-motiv pentru ce inseamna act dissocial. Chiar admitand ca o nebunie sinistra aplecarea vreunui om catre un obiect “de cult”, odata acesta devenit de “cult” furtul sau nu poate fi decat o declaratie de intentie la adresa intregului grup de divinatori. O pangarire. Un viol. O incalcare a granitelor interpersonale caci orice obiect de cult face parte din acel patrimoniu unic de elemente care sunt ale tuturor, si-ale nimanui in acelasi timp. Nici macar biserica, aici sau aiurea, nu isi poate revendica altfel decat prin “decrete de sanctificare” popularitatea vreunui sfant, sau altul.

Am zambit azi dimineata caci, trebuie sa recunosc, muzicalitatea numelui sfantului Nectarie, ca si posibilitatea ca cineva a fugit prin cucuruz cu tesuturile acestuia desicate imi ofereau o rara fereastra de chicotenie copilareasca ca unul care, am mai povestit, canta Liturghia la voce si oale sparte. Dar apoi recunosc ca m-am intristat. Nimeni, vreodata, dintre aceia care ramanem sceptici, atei, agnostici, “pagani ghiauri necredinciosi satanisti o sa ardeti in focurile Gheenei vesnic  in timp ce dreptii se veselesc” nu a sugerat ca ar fi de dorit sa calcam “religia” in picioare. Insusi Hitchens observa, contemplativ, vis-a-vis de mitul lui Lot, ca de-ar ajunge sa traiasca ziua in care sa mai ramana un singur credincios iar el, Hitchens, ar avea optiunea sa polemizeze cu el, nu ar cauta sa stinga aceasta flacara. E quintesenta retinerii pe care o manifestam, din delicatete pentru sacru, si din aprecierea dantelariei uneori fascinante a acestuia. Grobianismul ateu, ateul bolsevic, national socialist, sau de orientare nazista, sunt motive repetitive ale unor oameni care, crezand, n-au crezut in nimic si ne-crezand, au crezut intr-o abominatie.

GD