Ura de dupa (s)uşa

Vine o vreme cand ne vom uri mai rau decat oricand. Si nu e urmarea a cincizeci de ani de cizma pe gat, de secera si ciocan, sau de dictatura cizmarului. Nu. Ne uram caci suntem asa cum am devenit, fiind liberi. Liberi fiind am continuat sa incurajam mojicul si coruptul sa ne conduca. Ne-am facut-o cu mana noastra si nu, nu din prostie. Nu din ignoranta. Nu din cuviosenia perversa de a vedea degeneratul cum imparatseste pe o lume, sau alta, in timp ce morti fiind dreptii se veselesc. Ne vom uri pentru ca e mai simplu. Ne vom uri pentru ca suntem ciungi de-acel organ numit asumare a vinei. Atunci cand am mai scris despre asta, acum ceva vreme, unii comentatori s-au cutremurat anume ca de ce-ar trebui, un popor, sa inceapa prin asumarea vinei inainte de a negocia un armistitiu cu propria istorie, cu propriile greseli? Cu siguranta exista si nevinovati, oameni care trebuie scuzati din acest tribunal al anonimilor. Cu siguranta unii chiar n-au facut nimic sa merite aceste vremuri, or aceasta lume. Batrani cu barba alba, si ochii tristi. Intelectuali decazuti. Minti batjocorite. Acei buni ai tarii pe care niste rai i-au scuipat, si i-au necinstit, si nu mai exista un Voda sa pupe si sa zica du-te, mos Ioane, si zi lumii ca unde te-a scuipat boierul a pupat Voda Cuza.

Ura e un sentiment foarte curios. De o parte se afla furia si tristetea, si oroarea contemplarii unui abis al ne-schimbarii. De intensitate pasionala, ura are calitatea poate unica de-a fi, asemenea iubirii si atasamentului consecutiv la om, un coagulant al omului, langa om. Uniti prin uri comune, oamenii au realizat de-a lungul evurilor aliante oportune prin care logica numerelor a vorbit inaintea sentimentelor, sau crezurilor. Dusmanul dusmanului meu musai prietenul meu fi-va. Si-a fost. Pe distante mici doar dezamagirea, tradarea, abandonul precoce, abuzul intens fizic, psihologic, relational vor putea sadi semintele urii in om. E nevoie de un anume fel de neincredere, una adancita de neputiinta. Furia care se poate manifesta, care are o permisivitate, si-o permeabilitate sociala, agreate, nu va mocni indestul incat sa nasca ura, un rafinament negru, o textura suava, un sentiment letal.

Candva, pesemne, am urit din umilinta. Si da, inca invatam ca suntem totusi un popor mandru carele de la Rim se trage. Un paradox etern care incepe cu Ascensiunea, si-apoi cu Decaderea. Umbre slabe ale unor inaintasi, inca suspinam la originea arogantei noastre de grup, a Omului deificat care intrupeaza denumirea noastra populara. Amuzant este, si mi-aduc aminte uneori de asta cu suficienta chicotenie, ca suntem urmasii unei asocieri barbatesti quasi homosexuale, “Decebal si cu Traian” cu iz de tragedie greaca. Atrasi de asemenari intre ei, violat si violator, au sfarsit prin auto-decapitare, unul, iar celalalt desenand povesti pe un mare falus expus in piata publica. Stiu, sunt inflexiuni violente, cu siguranta vor fi puritani care se vor auto-detona, denuntand nemernicia-mi. Dar nu-mi pasa. Sunt lucruri ce plutesc prin piscina noastra genetica de secole. Cum ne putem numi toleranti cand axilele ne put a intoleranta? Cum ne putem numi buni cand suntem apti de-o asemenea ura pe care o deghizam in diverse forme, inclusiv in umor? Cum de reclamam responsabilitate cand noi, in vietile noastre private, luate rand cu rand, ajungem la concluzii care mai de care mai ciudate cum ca cinstea nu duce decat la saracie? Sau invers? O forma de austeritate maligna circula si-n munti, si-n ses, si sfarseste prin a contamina mintea care nu mai gaseste resurse, apoi, decat la campi, si-si ia campii.

Ce-au facut, ce fac, oamenii care umfla diaspora romaneasca in fiecare an? Cei aproape 10 milioane, aproape o treime din multimea noastra, a vorbitorilor de limba, si purtatorilor de drapel si pasaport? Abia plecati afla si unii si altii de fapt cat de rusinati sunt ca i-a fatat aceeasi mama in vreme ce noi stim sa le bem banii, sa le tocam economiile, sa ne laudam ca expatii sustin economia, dar in rest ii ocarim si-i indepartam si mai mult de casa. Cat de mult ii iubim, dar cat de mult ii uram. Viata in varful unei boccele se manifesta mai apoi prin debaclul de intersectie in care musai tot romanul este fruncea, fie ca vorbim de trafic, fie ca vorbim de statul la cozi, fie ca vorbim de asteptatul la praznic, sau la “orice se da”. Acest “se da” e innominata neamului nostru, sarmane bestii inchise in cusca propriilor minti din care doar ocazional am iesit catre o lumina a progresului. Inca nu stim ce sa facem cu vietile noastre inafara de-a exploda, vremelnic, prin vocile publice intre care din pacate se (mai) numara si subsemnatul, intr-o tirada observationala in care prea putin oferim si solutii inaintarii gloatei spre un liman cenusiu. Uneori speram sa moara. Sa moara batranii. Sa moara cei de azi. Si speram sa avem zile sa-i vedem morti sperand ca daca ei vor fi dusi noi vom fi bine. Ignoram ca timpul ne formeaza la fel si pe noi, ne taie colti si gheare cu care ne-am putea catara inafara pesterii. Ignoram patina fina pe care o lasa in urma tampenia endemica si de clasa. Iar greseala ultima ar putea fi, nu sunt inca sigur de asta, ca un text de principiu, ca acesta, un text cu trimitere la morala si literatie, ca acesta, nu va atinge niciodata magnetosfera unde se desfasoara astfel de interactii. E ca si cum ar trece avionul prin nori. Ce stie omul de la coasa de asta? Si ce-i pasa lui de stratul de ozon?

Dam amenzi celor care nu-si trimit copiii la scoala. Dar ce scoala le vom oferi noi? Scadem salariile medicilor si profesorilor, si pensiile celor care au de luat medicamente. N-ar fi mai bine sa adunam toate rezervele de grine si sa le trimitem la americani? Caci pe noi ne macina un alt fel de foame, una care ne-a impins deja catre canibalism intelectual. Aratam cu deget hotul si marlanul dar, daca ne putem asocia lor, suntem fratii cu dracul care trec puntea. N-avem vertebre cand nu e nevoie, si nu avem dinti cand muiati ne sunt posmagii. Bogatia experientei romanesti pe care o admira occidentalul nu e secondata decat de diversitatea grotescului. Exista estetic si in fundul gropii de gunoi, si in varful unei baligi.

Si totusi exista prietenie frumoasa. Si totusi mai sunt oameni care se iubesc. Exista onoare. Exista sclipiri ale diferentei reale intre lumina si intuneric, intre bine si rau, intre ce poate genera o fapta a ta in interiorul comunitatii tale. Exista generozitate. Exista altruism. Exista spirit civic. Exista efort. Exista excelenta. Exista atleti. Exista viata literara. Exista un fel de cultura. Exista semintele devenirii bine inchise in invelisuri tari, imposibil de spart de dintele ignorantei. Doar ca noi ne-am nationalizat pamantul si mortii.

GD

8 thoughts on “Ura de dupa (s)uşa

  1. apropo de ura: eu nu-mi aduc aminte sa fi avut vreodata vreun sentiment, fie el ura sau altul, care sa ma fi tinut mai mult de citiva ani. Iar ura intensa, adica ceva de genul: vreau sa i se intimple lu’ x ceva rau de tot, sa crape si sa se chinuie in fata mea, nu mai mult de citeva ore, hai zile.
    In schimb, remarc la unii prieteni sau colegi o ura care in loc sa descreasca, fiindca se presupune ca te obisnuiesti cu o situatie/om si parca nu-ti mai vin asa repede spumele, la ei creste exponential si o duc cu ei luni si chiar ani.
    Oare intr-adevar exista oameni care nu fac “revizii” in propriile sentimente, sisteme de valori, gasti de cunoscuti si prieteni? Nu sunt foarte multi care isi iau un timp, respira adinc si recunosc ca “atare situatie nu ma mai supara, sau cutare individ nu ma mai inspira la omor calificat”…
    sandu, nu ma refer la tine😀

  2. dap, nici la mine nu tine ura, doar se transforma in dispretz. da’ doar fata de cine-l merita, normal.

    cum ar veni, io nu-s asa bun crestin ca tine.🙂

  3. a, si la mine se transforma in altceva, devin ironica si ciupesc persoana de cite ori am ocazia. Dar nu o mai urasc cu intensitate maxima. Si oricum, fata de acum vreo 10 ani, cind ma aprindeam precum bricheta, acum imi ia ceva timp sa ajung sa urasc o persoana :p

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s