La Prishtina si inapoi

Nu am mai scris o vreme pentru ca am fost plecat. Unde? Unde scrie in titlu. Ma veti intreba ce oi (voi, in anumite parti ale tarii) fi cautat pe-acolo, dupa ce unii dintre voi (oi, in anumite parti ale tarii) mi-au urat sa ma intorc viu acolo, sau pur si simplu m-au facut nebun de legat. Ba cand au auzit ca intentionez sa conduc pana in Kosovo s-au mai si incrancenat, cum ca mai bine ma aruncam cu o parasuta improvizata, ca sansele tot la fel de bune erau sa scap doar cu niste cucuie. Ce-am cautat eu acolo?

M-am dus sa le antrenez oamenii. Ha ha, o sa va hliziti manzeste, te-ai dus sa-i inveti cum se se omoare mai bine? Nu. M-am dus sa-i antrenez sa ii recunoasca mai bine pe aia care au probleme de sanatate. Se cheama cercetare. Oamenii, cand au probleme in comunitatile lor, au si alte optiuni la indemana, pe lumea aceasta, decat isteria televizata. Pot sa caute raspunsuri, sa foloseasca unelte standardizate, sa gaseasca raspunsuri la intrebari si macar sa genereze o “stare” de cunoastere reproductibila, una de la care sa plece normalitatea. Or in Kosovo, aceasta tarisoara inca nerecunoscuta de Romania si-o alta tara europeana, uit care, oricum la fel de importanta ca si noi in marea ecuatie a lucrurilor, exista interes pentru cunoastere. Probabil pentru ca o duc mult mai rau decat noi. Probabil pentru ca sunt o societate inca organizata pe principiul cursei de soareci, aici e cascavalul, pe-aici intra rozatorul. Dar mai e ceva acolo. Disperarea, aia pe care noi o afisam cu atata melodramatism, cu atata teatralitate, cu o asemenea sfarseala existentiala, la ei se petrece, e sub radar, in schimb oamenii au inceput sa se preocupe.

Au inteles un lucru elementar. Ai date de sanatate mintala, ai inceputul accesului la resurse. Poti sa mori si de foame, daca “statistica oficiala” nu e elocventa, daca nu reflecta o realitate factica, si inca una coerenta narativ, degeaba povestesti pe la colturi ce drame petreci tu intre granitele tale. Nu-i va pasa nimanui. Si nimanui nu-i pasa de Romania. Nici de tine, nici de tine. Si cu siguranta nimanui nu-i pasa de el. Ne frangem mainile, ne rupem hainele, ne aratam cu degetul intr-o bacanala penibila sperand ca starnim poate mila cuiva. Nu exista mila si daca ne imaginam ca noi o ducem rau, si ca Vestul o duce bine, si ca exista vreundeva acest exces de marinimie sociala incat sa vina cohorte de maicutse Tereza sa ne ajute, suntem buni de buline.

Iesitul din Romania e simplu. Dintotdeauna a fost simplu. Intr-o ora, pe cand se ridica ceata de pe rapitsele catre Giurgiu, eram la bulgari. Intri la bulgari si incepe stressul. Acesti producatori de muraturi si serbet au descoperit secretul venitului stabil la bugetul de interne. Semnele de circulatie. Pui semne de circulatie anarhic, din belsug, lipsit de orice rationament, aici o curba mica, aici un pod lung de cinci metri. Cu cat mergi? 80 la ora? Nu, mon cher. Mergi cu 40 la ora. Pune frana, tsusti radarul, stop, “spid problem, amenda, permis, banka”. Am incheiat citatul. Cat? Mainile fac gestul universal de frecat hartia. Omul ridica din umeri. Tu dai 20 de Euro. Omul nu mai ridica din umeri. Iti face cu degetul, oh nebunaticule, atentie ca suntem multi, si toti la fel de zelosi. Si sunt. Tu n-ai fi, daca ai castiga probabil 100 – 200 de Euro pe zi din vamuiala? Daca intelegerea e ca 50% merge la buget, tu ramai cu un venit frumusel pe luna, statul ia si el o halca bunisoara, si viata-i dulce. Drumurile in Bulgaria sunt frumoase si de obicei ferite de acneea aceasta endemica de-o intalnesti pe la noi. Au si autostrazi. Au si multe, multe localitati formate din maxim 10 case si de obicei numai 2 locuite. Dar te obliga sa reduci viteza? Da. Iti blestemi zilele si vecinii? Evident. Dar cand credeai ca mai rau nu se poate, ajungi la granita cu Macedonia. Asta, bineinteles, daca esti masochist, ca mine, si mergi catre Kosovo, de-acolo de unde se zice ca Tudor Chirila si compania “s-au intors barbati”, pe cand Vama era veche. In Macedonia, cred, doar 50 de oameni au masini. Restul au motocositoare, carute, magarusi, se pare ca sunt si multi biciclisti prin munti, am vazut eu niste semne de circulatie, si in rest vegetatie si salbaticie de-aia, frumoasa, impenetrabila, ireversibila. Cum s-ar zice pe la noi, pe la ei te mananca lupii daca faci o nefacuta. Si mergi, si mergi, drumu-i fain, GPS-ul te arata fix prin centrul cucuruzului pentru ca in Macedonia cred ca e un sport local, anume cum sa complici cele 3 drumuri importante catre localitati inexistente pe harta, sau de preferinta in creierul fundaturii. N-ai radare, dar nici n-ai de ce sa ai pentru ca toata Macedonia e o lunga serpentina, cu exceptia unei bucati de autostrada pe axa Atena – Belgrad care mai si costa bani dupa ce ca nu e deloc semnalizata, sau logica, sau deprivata de politisti. Politistii macedoneni sunt shmekeri, au niste Dodge Caliber impresionante, si sunt la fel de entuziasti cum sunt cainii nostri vagabonzi. Comparatia nu ne sperie, este vorba de-o…bacterie. Dar daca credeati ca in Macedonia este rau, bine ati venit la sarbi. La sarbi am ajuns pentru ca m-am ratacit in Macedonia. Si la dus, si la intors. Dar cand m-am ratacit la dus mai si mergeam in Kosovo, si cand m-au intrebat am zambit si-am raspuns, naiv, Prishtina. Ai carte verde? N-am. Cumpara de-acolo. Cat costa? 110 Euro. CAT? 110 Euro, uite-aici caietul dictando cu preturi, scrie negru pe alb 110 #@#$. Zis si facut, noroc ca aveam bani la mine in caz ca dau de vreun lacom pe drum, si eu cum sunt mic si generos nu m-am putut abtine, si-apoi o iau, besmetic, pe drumul “alternativ” catre Prishtina, unul care trece din Presevo, Serbia in Gjilan si-apoi mai departe, prin pustie, catre capitala acestei “provincii autonome” de-i zice tara. In Gjilan am aflat ca sunt multi copii, si toti ies la drumul mare. E posibil ca-i scot in astfel de excursii de grup ca sa-i acomodeze cu mijloace de locomotie bazate pe combustie interna. La inceput m-am intretaiat, intr-o curba, cu vreo 10. Ma uit, incetinesc, trec mai departe. La vreo 20 de metri, alti 40 coborau veseli pe mijlocul strazii. Incetinesc, trec lesne printre ei, si-apoi o iau din nou pieptis. La alti 40 de metri, vreo 80 de copii veneau agale pe tarmac. Incep sa intru la banuieli, incetinesc, verific ca am usile blocate si-apoi ii strabat, agale, ca pe o turma de miei. Numai bine credeam ca am scapat, ca ce-mi vazura ochii. Dupa o curba la stanga, curba la dreapta, cateva sute de copii se ivesc in campul meu vizual. Am incremenit. Dar ce optiuni aveam? Inapoi la politistul sarb care imi zambise carnasier, la vama? Sau poate la alalaltul, macedonean, care ma cautase la bagaje si cu lanterna pe sub masina? Nicidecum. Si-am trecut asa, tacut, printre ei. Cred ca la final, cand am terminat cu hemoragia de copii, trecusem printre vreo 800, cel putin. Niciodata n-am vazut atatia la un loc. M-au impresionat. Apoi din nou pustiu, si motocositoare care trag diverse carute, si o viata mai mult sau mai putin idilica, in urechi comentariul unui general american pe un documentar BBC facut in anii ’90, despre Milosevic, cum ca oamenii astia sunt tampiti, se bat pe niste pietroaie, si chiar asa e, sunt niste pietroaie dar ce pietroaie, si-apoi intrarea in Prishtina la capatul al 11 ore de drum.

Bagdad? Nu, dar aproape. Un trafic infernal, bara la bara ca la noi ar fi fost relaxat, frumos parfumat. Un giratoriu care cred ca era cea mai nou aditie tehnologica la acest spatiu unde cedeaza dreapta e strict o regula de politete. Am mai stat trei sferturi de ora. Am ajuns la hotel cu usurinta dupa ce-am intrebat un musiu la alt hotel despre cum as putea sa ajung la celalalt hotel cu acelasi nume.

Iar despre restul povestii, altadata.

GD

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s