In spatele usilor deschise

Mult timp, incalificabil de mult, s-a discutat despre adevarurile sordide, de ‘budoar’ ale Romaniei. Tranzactiile de culise. Susanelele din spatele aleilor. Cu cercevele inchise, oamenii au invatat sa traga cu urechea. Au perfectionat arta barfei prin semne, codurile secrete de palier, cioc-cioc-urile pe la usi, claxoanele pe la semafoare. Pana si ura de dupa usa a devenit zambetul de dupa colt cu un anumit parfum. De disperare. De renuntare.

Azi, dupa mult timp, mi-e greu sa inteleg natura umana care-mi patrunde pe usa. Senzatia e cu atat mai fada cu cat tema esentiala este, din nou, aceea a abuzului, a tradarii, a inselarii increderii, a duplicitatii, ipocriziei, si inca una in care la randu-mi particip, partial, gandindu-ma la binele generic pentru maximul de capre, si verze, din ecuatie. Refuz, trup si suflet, ecuatia care mi se pune in fata. Sunt obligat sa contemplez, la final, care e granita plapumii numita abuz. Cine e acela care defineste standardul?

Din universul posibilitatilor statistice alegi doar una care se apropie cel mai mult de idealul bunului simt, si nu te astepti ca va avea un rezultat altul decat acela al persuasiunii. In alt scenariu auzi povestea unui vechi abuz intr-o familie cu un pedigree de disfunctionalitate, si divorturi, si oameni tristi, mofluji, trecuti prin viata doar ca sa fi imprastiat o umbra acra pamantului pe care s-au spulberat. Si te intrebi. De ce tinerii ar trebui sa urmeze aceleasi cai? Si unde se opreste? Neinterventia i-a adus pana aici, plecarea va fi urmata de ne-interventie. Suntem, si facem, cat ne cuprinde si nimic mai mult. Atunci cand sunt chemat sa performez minuni ma doare cel mai mult. Caci mi-as dori sa pot. Mi-as dori sa am baghete magice. Si sincer ii invidiez, alteori condamn, pe medicii care macar metaforic “fac minuni”. Caci medicina n-ar trebui sa aibe nimic in comun cu miraculosul. N-ar trebui sa fie un abracadabra in fata saltului mortal de la care medicul suprearealist te scapa. Da, suntem meseriasi. Dar nu suntem  acei meseriasi. Ieri am descoperit un articol mai vechi printre alte hartii despre asa-numitii “super-shrinks”. Super-psihiatrii. Sunt numiti super-psihiatri aceia care se afla dincolo de percentila 95 la rata de aderenta/ succes terapeutic/ satisfactie a clientului. Definitia e una de maxim compromis, caci in fapt acesti super-psihiatri sunt super-shrinks doar in habitatul lor, iar “super”-lativul are de fapt de-a face cu gradul lor de integrare in cultura care i-a generat. Or asta e un pericol. Mi-as dori sa ajung un super-shrink la tratat nefericiri mondene, tristeti provinciale si tinereti pierdute. Sunt blagoslovit, in schimb, cu o clientela de batuti, batjocoriti, umiliti, ei oropsiti ai lumii. Furia care clocote la auzul anumitor povesti nu poate fi decat fiziologica, la fel cum multi altii inaintea mea au descris-o atunci cand au incercat sa creioneze mai bine contra-transferul. Cum sa nu ai un reflex vagal cand cineva iti spune cum, in frageda pruncie, era satisfacut erotic de-un fel de ruda mult mai varstnica, si infinit mai perversa? Ce faci dupa aia incepe sa fie interesant. Caci trauma in sine nu are loc decat intr-un vacuum imaginar, unde martorii sunt orbi surzi muti si in cele din urma anencefali, simple statui ale indiferentei. De fapt istoria s-a petrecut in vazul lumii. Iar lumea nu a facut nimic. Aceasta e lumea dimprejur. Cruzime, si aparente, si minciuni de multe ori spuse pentru “protejarea” celor mai slabi, de parca minciuna ar fi o alifie pentru ceva.

Nu e nevoie de usi pentru a face blestematii. Nu e nevoie de perdele. E nevoie doar de un val de rusine peste ochiul privitorului care sa ascunda, cu complicitate, ceea ce se vede din buricul Universului, ceea ce-ar trebui sa rupa si pietrele, sa sparga si muntii, si nimeni sa nu plece mai departe fara sa fi intrerupt o abominatie. Nu, nu e niciodata asa. Maine, in mijlocul zgomotului, vei decide din nou ca nu vrei sa stii. Nu vrei sa afli. Nu vrei sa spui si altora despre ce se petrece in patratul tau alocat. Si nu e doar mandrie, sau rusine, sau un simt al zelului deosebit care te impinge inainte catre o nevroza, sau alta.

Azi am vazut un om rau. Un om rau cum rar mi-a fost sa vad.

Si-atat.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s