Umbra mortii de pe garduri

Imi pare rau, nu vreau sa fiu morbid. Continui sa fiu la fel de putin atins de oamenii care ma opresc pe strada  – mai nou – “sa-mi puna o intrebare”. Cei mai multi dintre ei sunt batrani. Nu sunt cersetori profesionisti, nu au exercitiul mainii intinse, cu siguranta nu vor face multi bani din asta. Stiu care e intrebarea. Pot sa va pun o intrebare? Raspunsul meu e “nu, multumesc”. Va rog, nu ma intrebati. Stiu ce vreti sa ma intrebati. V-o citesc in ochi. Uneori mi-as dori si eu un fel de opiu, dar cand nu mai pot ma feresc ca de dracul de bordurile inalte. Mintea mea e un hopa-mitica de cand m-am plimbat prin propria mea groapa a Marianelor acum multi ani. Pot suferi. Stiu ca plutesc oricum in stratosfera acolo unde “inca” e multa bunastare, si fericire, si optimism, si viitor, si un crez nestramutat in abilitatea mea, si-a celor din jur, de-a schimba ziua de maine. Poate ca e o “speranta nebuna”, nerealista, gogomanica, sau mania gogosilor cum i se mai spune. Dar e optiunea mea. Pot sa va pun, deci, o intrebare? Nu. Nu va dau bani. Imi pare rau, sunt crud, stiu ca e greu sa nu mananci, sa nu bei, sa nu mai “ai cu ce”. Pe de alta parte nu pot sa pretind ca voi sunteti parintii, sau bunicii mei. Voi sunteti parintii cuiva, bunicii cuiva. Neamurile prea varstnice ale unei generatii aberante care va doreste casele si pamanturile, si micile agoniseli comuniste prin zone riverane, dar mai mult decat orice va doreste moartea. Sa muriti bine! Sa umpleti mai repede cimitirele. Nu exista glorie la aceasta solutie, de sus pana jos toata lumea va fi de acord – si cifrele o arata! (cat de sinistru suna o astfel de realizare) – ca bugetul de stat pentru ajutor social, in Romania, e cam 1/3 din total. Va dati seama? Oasele voastre batrane pe strazi ne sufoca acest Hitlerjugend, existenta voastra ne inoportuneaza, intrebarile voastre ne agaseaza. Asta e mesajul de sus. Asta e remarca omului care-si plangea mama moarta prin catrene, in timp ce muma-sa il astepta acasa.

Bestie.

Bestie murdara.

Eu nu pot sa cred asa ceva. Ca o comunitate, vreodata, si n-am sa-i spun popor pentru ca e prea mult zis “popor”, cum putem sa admitem ca batranii, copiii, femeile gravide si cele care tocmai au nascut sunt un balast social dispensabil, unul de care sa “scapam” oportunist cand nava se duce la fund? E o optiune de-un sadism fara de margini in acelasi colt de Univers in care stim cat costa kilul de bordura. Acesti fii de curve ar fi copiii cuiva daca nu i-ar fi fatat talpa Iadului, nepotii de suflet ai lui Stalin si urmasii credinciosi ai Mariei Antoaneta care – eronat insa – se zice ca ar fi zis: “S‘ils n’ont plus de pain, qu‘ils mangent de la brioche”, adica daca nu mai au paine sa manance cozonac. In acelasi oras in care ne doare cu intensitate, si ni se reproseaza daca vrem sa eutanasiem caini comunitari, ne pregatim pentru suicidul asistat al sute de mii, daca nu milioane de batrani ai tarii noastre; pentru inmultirea avorturilor dat fiind ca “daca vrei sa faci un copil ar trebui sa-ti faci calculele sa vezi daca-ti permiti”, i.e. nici fetele presedintelui nu-si “mai” permit cu usurinta sa traga un plod. Dar inainte de-a muri, ne vor imputi cu proximitatea lor, carnea lor muribunda ne va adanci rusinea, asa cum ne-a facut de toata minunea ziua in care ei, mai mult decat vreun tanar “manelist”, au mai gasit energie sa protesteze viguros. Urmasii lor nu le vor sti nici viata, nici moartea, si peste ani cand voi intreba vreun pacient de familie imi va spune, doar, senin, “pe tatal tatalui meu nu l-am cunoscut”. Si nici noi, astazi, nu ii cunoastem, umbra mortii de pe diversele garduri pe care le-am ridicat dimprejur, geamurile masinilor care se ridica elegant, in timp ce muzica stie sa se dea singura mai tare la apasarea unui buton.

G