Romani si lenesi

Sunt ani buni de cand Victor Ciutacu nu a mai trecut pe la noi prin ograda. Trebuie spus ca despartirea nu a fost una dureroasa, mai degraba fireasca. Intre timp m-am mai si lasat de fumat de cateva ori. Nu inceteaza sa ma surprinda cat gudron pot sa economisesc pe perioade scurte de timp. Iar aplicatia de pe telefon (“Quit It”) care imi da stelute pentru abstinenta cred ca are un singur defect, anume ca dupa primele cinci stelute incepe sa te frustreze, ca te-ai astepta ca in fiecare zi iti mai face un cadou, si-ti mai pune un galon, cand colo vax. Ai rabdat sapte zile? Ramai la cinci stelute rosii pana la urmatoarea borna kilometrica, timp in care, secunda de secunda, ti se regenereaza terminatiile nervoase. Numa’ bine ce s-au regenerat ca le omori, insa, in spume ca de ce nu-ti da aplicatia si stelute galbene, sau preferabil verzi.

Dar m-am indepartat de subiect. Acest comentariu este la un text aparut pe blogul lui Victor, supurand,marca unui triumf oedipian. Probabil ca s-ar inscrie la categoria de pahar “ma, Victore” daca n-ar lua la tranta niste stereotipuri. Cuvine-se, deci, sa dam o replica ne-ceruta la “A venit timpul putorilor”. De John Doe. John Doe, cine nu stie, este un nume autentic romanesc.

Premisa, “lema” ii zice John Doe, e ca romanul e puturos. De aici incepe, si catre aici se termina, o sarabanda deliranta din care reiese, pana la urma, ca ne-romanii (logic, aceia care nu intrunesc conditiile lemei), adica “strainii”, venetici cum li se mai spune pe la noi pe la Fagaras, tin in spinare o populatie de libarci profitoare (epitetul adaugat de la mine). Cu respect, nu sunt de acord. Si ma simt obligat sa nu fiu de acord, si pe alocuri chiar sa ma indignez in dezacordul meu, si daca ma uit din nou la cat de putin timp a trecut de cand m-am lasat de fumat s-ar putea chiar sa ma enervez la cat de putin de acord sunt cu o astfel de asertiune. In primul rand ca puturosenia, de unde vin eu, e un lux. Ceea ce afirma domnul, vizibil marcat de epifania dansului, e ca in acest colt de univers exista accesul foarte ieftin la un serviciu premium care e lenea. Ba, mai mult, ca de fapt din cauza lenei, careia i se mai spune si sindrom amotivational in biblia mea, cu mai multe inflexiuni, fie ele anhedonice fie apato-abulice, fie disabulice de-a dreptul (adica nu mi-i lene de orice, doar ca mi-i lene sa ma apuc sa fac altceva decat faceam pana acum), deci din cauza lenei apare saracia. Ca daca am vrea, ce bine am duce-o. Iacata, deci, ca nu e doar lenea care ne omoara, ci indaratnicia. O puturosenie, s-ar zice, rezistenta la tratament. “Medicul care vine si sta 4 ore la spital”. “functionarul care vinerea pleaca la 1 de la servici”. Lista poate sa continue. Hm.

Eu, recunosc, sunt groaznic de puturos. De-aia, ca si domnul Goe, pardon, Doe, am timp de scris si de perorat. Ca si in vechea Grecie, noi astia puturosii avem timp sa mai si gandim. Ganditul, pentru cine nu stie, uneori arde mai multe calorii decat plimbatul bolovanului. Pana la 6000 de calorii in sarcina maxima. Sfaraie celula aia, si alta nu. Si mai stiu cativa ca mine. Dar cunosc o serie de oameni, semnificativa statistic, cu sau fara servici, cu sau fara studii, care muncesc de duduie drumul sub ei. Si daca ma uit la trecutul meu relativ recent nu poate sa-mi fie rusine, ca am muncit ceva. Hazliu este ca, in timp ce mai dadeam la sapa, sau la coasa, mai vedeam cate unul care statea cu burta la soare. Si visam si eu sa stau cu burta la soare. Si in timp ce mai trageam o brazda il injuram, in gand, pe ala care statea cu burta la soare si ma gandeam ca toti is ca el, si eu sunt singurul fraier care da la coasa, in para soarelui. Si mila mi-era de el, si de mine mi se rupea inima. Of. Dupa care mi-aduc aminte de garzile lui nevasta-mea de 36 de ore neincetat dupa care venea, manca, dormea, si-a doua zi o lua de la capat. Mi-aduc aminte de tata (adica bunicul meu) care a fost in garda Regelui si care s-a trezit, toata viata lui, la 4 dimineata sa dea de mancare la animale, si care n-a intins mana o data la ajutorul nimanui. Mi-aduc aminte de colegii mei breslasi, la Realitatea, care faceam nopti interminabile si care, cu ochii carpiti, plecau dupa aia sa faca piata ca aveau copii acasa. De alte asistente de la mine de la spital si care se trezesc inainte de rasarit ca sa fie la 7 punct la spital, si care fac norme titanice pentru ca sa vina apoi un bard, sa-i zicem Gion, sa dea cu mucii in fasole ca romanul e puturos. Si Gion zice ca romanul e puturos pentru ca bineinteles curentul se inventeaza la manivela, si carnea se fabrica la caserola, si nemultumirea lui e ca e singurul care da la coasa pe razor.

Daca m-as hotari, intr-o zi, sa gasesc o cauza unica a nemerniciei omului, si-as face acest demers de reducere matematica la “cel mai mic numitor comun”, si-as gasi chiar ca de fapt e vorba de-o lene constitutionala, ontogenetica, a unui anumit popor, si tot m-as gandi, poate, daca dezadaptarea mea la o astfel de lema e o treaba buna, or rea. De ce n-as fi si eu lenes? De ce nu m-as intelege cu ei? De ce n-as fi si eu unul dintre cei multi? Si probabil ca as descoperi ca nu puturosenia e cel mai mic numitor comun, ci ca daca ea e ubicua e pentru ca exista ceva in spatele ei, si-atunci care ar fi motivul?

Cand caii sunt slabi, nemancati, doar piele si os, si birjarul nemernic, si nu i-a hranit, si nu i-a grijit, si nu-s tsesalati, si nu-s educati, nu te vei mira daca le mai da un bici pe spinare, ‘rea-ti ai dracu’de rapciugi puturoase. Sa cereti de mancare stiti, sa trageti bine nu! Imaginea, parca, nu e foarte departe nu? E cocheta ideea sa dai cu biciul. Sau cu parul. Sau cu gura. De unde vin eu, insa, fiecare da cu matura, si ridica baligile de pe drum, doar din dreptul casei sale. In rest nu te intereseaza restul lumii, si te feresti sa judeci. Iar daca judeci, o faci dupa ce ti-ai ridicat baligile din drum, si ti-ai curatat si primenit casa ta.

Daca am vorbi mai putin cu “ba”, si “ma”, si “pa”, si “fa”, si “ha”, si “sa”, e posibil ca limba noastra ar suna mai putin ca si cum tot timpul suntem pusi pe cearta, sau ca tocmai ce-am mancat ceva si ne vine mancarea inapoi. Un pic de eleganta in cuvant – pentru mine – e prima miscare de la care, daca ai dat rahatul la o parte, poti incepe sa critici constructiv o situatie. Da, cunosc niste romani lenesi. Sunt oameni care stau cu burta la soare, in timp ce multi cosesc, la propriu si la figurat, visand in continuare la un C.A.P. care sa gandeasca pentru ei.

G