Troll

Sunt aproape 3 ani de cand am scris “Cine suntem, cine sunteti“. Ca si acum, atunci simteam nevoia sa fac o digresiune poate prea eleganta referitor la trolling. Intre timp s-au adunat sute, mii de articole, unele mai bune altele mai rele, unele mai curate la limba altele mai spurcate la mesaj. S-a cristalizat un public stabil care citeste, si a carui lectura motiveaza. De-ar fi si unul sa nu fiu eu, si tot (i-)as scrie. E o forma de respect in comunicare in virtutea careia creezi un precedent. Alternativa de a nu spune, de a fi conform, de a lasa specii si moravuri ne-atacate, ne-dezbatute, e una pe care eu nu mi-am pus-o serios. Mai in gluma, mai in serios, m-am nascut intr-o vale a tacerii si in vreme ce ma indrept inapoi catre ea n-am de gand sa tac.

Subiectul religiei e unul care m-a preocupat si ma preocupa pentru calitatea nu doar de-a insufleti oameni, si de-a-i emancipa moral pe alocuri, dar si una mult mai perversa, anume de a isi improprietari elemente seculare pe care le ridica la rang de divin. Bunatatea umana si devotamentul pentru aproape, de exemplu, sunt evident predicate intr-o suma de cuvinte prin mai toate crezurile care, ulterior, se arata cu degetul ca tu minti, ba tu minti. Intre timp oricine, independent de orientarea lui religioasa sau posibilitatea de a (nu) o avea, poate hotari voluntar sa fie bun, sau sa fie devotat unei practici, sau unui om. Nu e nevoie de coercitie divina. E observatia lui Laplace, anume ca nu are nevoie de Dumnezeu pentru sustinerea ipotezei. Si a fost corecta si-acum 150 de ani, e corecta si acum.

Al doilea lucru pe care il resimt, si care de aceasta data ma si irita, este ostentatia religiosului de-a-si asuma cunoasterea, prin oglinda, a stiintei “cu aproximatie”. Reducerea darwinismului la o ecuatie in care omul se trage din maimuta e o lozinca vehiculata intr-o sumedenie de cercuri, si nu rareori mi-a fost dat sa discut inclusiv cu oameni “de stiinta” (sic!) a caror nestramutata viziune despre filogenia omului e una care nu se poate sa fie doar un accident ontogenic. E preferabil sa imaginezi omul, probabilistic, drept o fiinta initial din lut peste care s-a suflat har divin. Da, asta are sens si merita transmis generatiilor urmatoare. Asta, si povestea cu nasterea in pacat pentru care eu, de exemplu, port o pica inclusiv acelora in mijlocul carora m-am nascut si care m-au crescut. Ce-i drept, mama n-a batut niciodata campii pe tema pacatului originar, ea era mai degraba preocupata sa ne spalam pe maini si sa nu nutrim ganduri rele despre oamenii pe care nu-i cunoastem. Serenitatea ei in fata diverselor nemernicii pe care le-am traversat nu a fost una din genunchi, in care e in regula sa fim pedepsiti, si-asa eram vinovati. Mai mult, nu cred ca am “rascumparat” nimic de-a lungul anilor prin actele ubicue de bunatate pe care le-am facut, sau le fac. Nu le fac intr-un cont de datorie antamat de Cain sau de Abel, si oricine ar veni sa sugereze asa ceva are o problema reala de logica; ce-i drept vanzarea absolvirii de pacat, si notiunea unei miscari dibace de mana prin care ti se spala relele facute “cu voie sau fara de voie” (adica toate, pentru cel in dubiu) e un tertip de marketing genial. Unde mai pui ca de cele mai multe ori e ieftin, si se face in masa. La cate iertari regale se practica mai la stanga, mai la dreapta, ai zice ca ceata dreptilor credinciosi curati la suflet se inmulteste pe zi ce trece. Or istoria demonstreaza ca rautatea omului e o functie de stare, plastica, rezistenta la intemperii, si ca de fapt diverse biserici bisericute apar, oportunist, nu din nevoia oamenilor de-a deveni ci din placerea lor de-a congrega, drept de altfel constitutional mai prin toate tarile lumii. Ca aceasta congregatie se petrece in numele unui Creator care imparte painici la sfarsitul ritualului prin mana unui Reprezentant (aici cu “R” mare, in anumite locuri cu “r” mic) e perfect rezonabil. Ca si in mediul virtual, in viata reala insa trolling-ul unor astfel de congregatii e ca, odata ce se eticheteaza ca fiind identitar unice si irepetabile, intra intr-o criza existentiala. Avem ceva de pret si oamenii se vor grabi sa o distruga. Critica distruge cortul sub care ne-am adunat. Adevarurile revelate noua pot fi pervertite de “ceilalti”. De ne-credinciosi. E un proces ciclic care, pana in ziua de astazi, nu a putut fi dezavuat de nici o religie a lumii. Si un hindi, si-un musulman, si un evreu si un crestin, si-un canibal din Nordul Africii resimt amenintarea identitara cand un strain de cultul lor face diverse comentarii cu privire la Adevarul revelat. Eleganta religiilor mature, evoluate, care se lafaie pe sprijinul a milioane de adepti, e ca permit dizidenta ca mijloc de adancire a devotamentului. Permit cercetarea scolastica; dezbaterea, intr-o oarecare masura si erezia. Tarcul religios e larg, pentru ca turma e mare. Dinauntrul cutiei mintale in care te afli poti chiar sa contesti, de exemplu, originea Universului intr-un mic, sau mare, Bang, atata timp cat deasupra tuturor sta un Doamne Doamne pe care tu il stii, e desenat in biserica drept un mos batran, cu barba alba, care tine Pamantul in palma. Or relatia cu Divinul nu e metaforica, e imediata, pragmatica, si reciproc introiecta la individ. Adica nu doar Divinul e in om, dar si omul e in Divin. Si-atunci da, intr-un mod elegant ascensionezi catre o pozitie de superioritate vis-a-vis de celalalt. Dar daca nu putem fi siguri ca se traieste neaparat mai bine din aceasta relatie de tip elevator cu religia, exista anterior milioane de oameni care au murit din diverse inegalitati religioase, sau  – inclusiv recent – pe criterii de incompatibilitate religioasa.

In al treilea rand vin sa remarc un lucru care mie imi pare evident, anume ca intre doua tabere artificial create, anume credinciosi si non-credinciosi, cei dintai au cautat dintotdeauna sa aproximeze scoartsa logicii si a bazei de evidente printr-o suita impresionanta de lucrari a caror valoare ramane prin intermediul diverselor “citate” sau vorbe de duh care plutesc intr-o stratosfera a cucerniciei. Asta, in sine, nu ar fi deloc rau atata doar ca in repetate randuri ajunge sa fie o mantra care se substituie bunului simt, si-a gandirii ipotetico-deductive. Ce va separa intotdeauna stiinta, de religie, este atitudinea sceptica fata de bisericute si aplecarea de a gasi incongruenta din teoria cea mai la moda, iar apoi ameliorarea ei. E o atitudine heuristica, stochastica intens diferita de cea a religiosului care, odata integrat in absolutul adevarului revelat, nu mai are nevoie de probe, nu mai simte nevoia cautarilor ulterioare, si daca ajunge intr-un impediment logic in a reconcilia realitatea perceptiva, cu cea aperceptiva, va da vina pe sine insusi, cum ca asta e, sunt prea mic pentru o lume atat de mare, si n-am destula credinta. Credinta, aici, e o valoare masurabila cantitativ dar careia nu-i vom sti niciodata unitatea de masura caci, de la caz la caz, se schimba.

Vreau sa clarific, in concluzie la cele scrise mai sus, ca nu contest dreptul la existenta al religiei, bisericii, credintei ca proces, sacrului ca spatiu, ritualului ca obicei s.a.m.d. In vorbele lui Dennett, de fapt, contest provenienta ei supranaturala. Semantica procesului de apropiere de Necunoscut, si formele pe care le ia acesta inapoi catre muritorul de rand, imi par nicidecum transparente cat invariabil cu agenda. Nu doar crestinismul ortodox cat orice cult cargo devenit religie au o agenda care e de-a practica bunul prozelitism spre binele enoriasilor. Si chiar de vorbele reimpachetate, reinventate, reciclate de pe la altii devin “adevar revelat divin” si “numai noi le stim, ceilalti inca nu le-au “primit”” sunt reminiscente unei tente umaniste, pozitiviste, si in cele din urma profitabile pentru om, in cele din urma nu reflecta sau nu intaresc adevarul unei supozitii cum ca ar veni “de Sus” sau – dimpotriva daca sunt dizidente – de “Jos”.

Unde e locul bisericilor in comunitate? Unde a fost si pana acum, in buricul satului, si-al targului, si de-a lungul si de-a latul oraselor. E nevoie si de biserica, si de preot, si de observarea diverselor ritualuri care reprezinta buna respectare a traditiilor, si a stramosilor. In fapt, si de drept, o buna parte dintre sarbatori revendicate de crestinism merg mult inaintea anului 1 A.D. (sau “anul zero”) si au de-a face cu diverse calendare astronomice, sau agrare, care au circulat ca forma de proto-religie in anumite momente foarte, foarte vechi ale omului. Si lor li s-a “revelat”. Si ei i-au dat un nume. Si devreme ce-a fost loc de emancipare atunci, musai sa fie loc de emancipare si acum. Aceluia care invoca demi-secolul de comunism/ nationalism/ nazism/ fascism i se poate raspunde ca nu materialismul dialectic a demolat cladiri, sau biserici, ci insisi enoriasii acestora, oameni cu fervoare si zel religios cel putin echivalent, intr-atat incat sa substituie un zeu altuia, un drept divin altuia, o invocatie a Originii alteia. Nu stim de vreun sceptic care sa incite la ura, sau la violenta. E un non sequitur logic. Scepticul va spune stai, gandeste-te, ia in considerare si alternativele, nu da cu parul chiar daca evidentele contrazic scripta. Vandalismul intelectual, si violenta sectara sunt inerente naturii omului care, impotent in a urca o treapta in propria-i gandire, isi imagineaza a-deismul sau a-teismul ca un “altfel” de corturi in care oamenii se roaga, pur si simplu, la un “altceva”. Exista o lene fundamentala in om care-i zadarniceste munca de rutina in a afla de ce e imprejurul lui, care-i limiteaza trebuintele personale pana intr-atat incat va opta nu pentru pachetul premium, dar pentru cel ieftin. Si, da, de multe ori religia e un pachet ieftin, butaforic, caricatural. Nu ma refer la crestinismul ortodox, ci la religie punct. Formele fistichii pe care ea le poate lua i se vor parea fistichii si crestinului ortodox care pleaca apoi la el in patratel si sustine ca, stai, la “noi” nu e asa. La noi e frumos. Noi nu suntem primitivi. Nu suntem primitivi macar ca am inventat cuvantul “primitiv” si noi nu suntem asa.

Cine suntem? Cine sunteti? Si care e cuanta relatiei dintre noi? Eu unul recunosc ca imi repugna violenta religioasa, ma irita convingerea religioasa rezistenta la alternative, si personal ma retrag dintr-o discutie bazata pe adevar si revelatie. Propriile mele revelatii n-au putut fi, de-a lungul anilor, decat cu privire la recesurile unei minti capabila sa altereze realitatea in atat de multe feluri incat pot pentru ca sa spun ca granitele ei, astazi, sunt poate mai largi decat la omul obisnuit. Nu am pretentii nerealiste de la om, ii cunosc fetele nebanuite si consider asta un privilegiu conferit de sutele de oameni cu care am stat, si stau, de vorba, ale caror povesti imi altereaza invariabil convingeri despre om, si viata. Invat de la ei, din tacerile in fata lor, din abominatiile care sunt apte de a li se intampla lor si totusi fara motiv, fara cauza, fara vreun Prim Miscator care sa le poarte tichia. E un joc de zaruri in care unul, sau altul, au facut nefacute. Nu le poti intoarce inapoi. Iar iertarea? E un capitol final la care, din nou, poti ajunge pe mai multe cai fara sa implici vreun fel de arbitrare.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s