Lucruri pe care le vad alergand

In munca mea sunt fascinat de redundanta. De repetitii. Da, sunt perfectionist si am si mici momente autiste. Rotile care se intorc, oamenii care fac din nou si din nou aceleasi greseli. Mirosurile care permeaza ziua de maine, neschimbate. Bolile care isi fac loc inapoi in mintile oamenilor proaspat plivite de buruieni numai bine sa dai cu un “alt fel” de solutie de gandaci peste ele. Indiferenta la suferinta. Preocuparea maligna cu contaminarea, cu atingerea, ca si cum nu din atingeri ne-am fi nascut ci din mainile vreunui Pygmalion indragostit de-un bolovan. Alerg. Diminetile – de vreo doua luni  de cand m-am lasat din nou de fumat – alerg. Am descoperit pofta de-a alerga tarziu, ca ardelean ce ma laud ca sunt preferam cel mai adeseori sa merg incet, si daca se poate sa mai si casc gura pe drum. Cu mersul am mai avut ce face ca sa nu pierd toata viata pe distante scurte; dar cu cascatul de gura inca ma mai lupt. Cred ca la asta erau bune si tigarile, ma ajutau sa-mi tin buzele stranse imprejurul unui obiect suficient de rau incat sa fie bun.

Primul kilometru e intotdeauna cel mai frumos. E ca intr-o relatie de dragoste, la inceput faci totul cu pasiune. Iti dezmortesti articulatiile, iti intinzi cutia toracica mai in stanga, mai in dreapta, daca esti femeie impingi un piept, daca esti barbat sugi o burta, si-ti dai drumul in pasi ritmati pe bitumul inca rece al metropolei. Invariabil, la orice ora alerg, am de facut slalom printre pensionari. Acesti pensionari poarta, de cele mai multe ori, plase. Plasele reprezinta o atractie magnetica pentru diversi caini vagabonzi hamestiti care stiu ca intr-ansele nu se afla nimic, decat amintirea mezelurilor trecute, si-a tacamurilor suculente din care n-au mai ramas decat mici striuri de ADN pe iuta. Se uita la mine absenti, uneori mirati, alteori zambitori dar cinici. Cine-o mai fi si dulapul asta care gafaie? N-ar fi mai bine sa se dea undeva la umbra si sa doarma? Sa moara? In fiecare dimineata sunt ingrijorat de cate coase vad in ochii oamenilor de pe strada. E suficient sa te uiti, si totusi fiecare fatalist isi plimba plasa catre un supermarket, catre o statie de tramvai, pe soare sau ploaie pensionarii graviteaza in jurul gaurii negre din propria existenta catre care se duc toate, averi, speranta, insasi esenta vietii petrecute in secluzie, intr-o secluzie mustind a libertate.

Imediat dupa semaforul care ma obliga la un respiro se afla o florarie. Mirosul, mai ales cand ti-ai oxigenat alveolele, e stupefiant. Mi-as dori sa mor intoxicat cu parfum de flori; sa traiesc in schimb in duhoarea asta e cumva la fel de stimulant, putresceina care colcaie din fiecare material organic descompus, amoniacul si compusii de sulf sunt toti pre-rechizite pentru un miros de floare. Deci se leaga. Langa florarie exista, la vreo 50 de metri, un domn care doarme beat pe-o banca. Cred ca acea banca e casa lui, una cu pereti invizibili si o usa de lemn masiv invizibil si-o sonerie care chiar suna daca apesi pe buton, doar ca nimeni nu-i gaseste butonul sa-l trezeasca odata pe acest domn sa-l trimita la o munca la care nu se pricepe, dar care i-ar colora peretii casei poate. Aproape de el, pe-aceeasi parte cu drumul, o frizerie unde la orice moment de zi frizeritele stau afara, sporovaie la tigara, in timp ce nicotina se depune gingas pe unghiile bine vacsuite si pe tenul tencuit si imobil. Fata, sa-ti spun ce-am patit aseara fata. Parfumul ieftin e un al doilea zid olfactiv peste care trec cu indiferenta unuia care produce in masa uree si sodiu, si clor, si sunt sigur ca si in urma mea ramane un zid olfactiv doar ca mai putin ieftin, si mai indiferent pana la urma. Eu nu put a marfa de contrabanda.

Fac o oprire langa un parculet de copii facut pe banii primariei. Din lipsa de alte realizari marete primaria observa, pe-o pancarta, ca a dat (si) bani pe acest parc, deci eterna recunostinta. Nu inteleg de ce gardul e negru, si din fier forjat. Doar e un loc de joaca, nu un tsintirim. Mai lipseau micile cruciulite sau alte modele votive, sa nu uite vizitatorii de unde venim, si unde mergem, unde toti dreptii se odihnesc. Dar asa mai un tobogan, mai un leagan, cred ca de-ar veni insasi apocalipsa in parcurile pentru copii exista zambet si mamici si alti cativa betivi dar parca mai spasiti care fermenteaza in para soarelui deja urcat de vreo doi coti pe cer, un cer vizibil cu dificultate printre fruntile tesite ale blocurilor comuniste. Blocurile comuniste ascund, dincolo de o murdarie sinistra si oripilanta, apartamente renovate unde fiecare, dupa posibilitati, isi reconstituie un mic palat intr-un fagure de putregai, de unde se uita pe fereastra la trecatori. Viata dintre pereti e mai buna decat cea dinafara lor.

Dupa parc parca o iau la vale. De fapt chiar asa se si intampla, de la o elevatie de 12 metri cobor cumva cu mare repeziciune catre piata. Kilometrul trei ma prinde pregatit, demn si aerodinamic, gata sa fac fata barbosului cu cantar electronic care isi face veacul pe alta banca, undeva aproape de semaforul de la Moghioros. Inca mi-e rusine sa ma opresc in dreptul lui, perspirand din toti porii, si sa-i dau un leu si sa-l rog sa-mi certifice competenta in arta slabitului; inca n-am slabit nici un kilogram. Barbosul are un halou galben-maroniu in jurul zonei unde banui ca se afla un orificiu pe unde se alimenteaza. Pe acolo se pierde o tigara puturoasa care reprezinta al treilea zid olfactiv. Ma intreb daca se ridica vreodata de acolo sau vine cineva sa-i improspateze rezerva de tigari si sa-i mai aduca din cand in cand o sticla cu apa. E patrician in propunerea pe care o face lumii, anume mai cu masura, mai suiti-va din cand in cand pe cate un cantar. Ce-ar fi daca n-ar masura doar greutatile lumii? Macar o data ce-ar fi daca ar masura fericirea, sau speranta, sau dorinta de-a fi, de-a face bine? Ma streseaza cu realismul lui, anume ca tot atat de costa indiferent daca esti obez, sau anorexic. Pe langa cantar s-au adunat niste papitsoi de latex care se vand pentru cateva copeici. La nevoie tin loc de partener, si tind sa cred ca in curand se vor vinde ca painea calda.

Sprintez spre kilometrul patru. Ma simt obligat sa o fac dupa ce abia scap de al patrulea zid olfactiv, toaletele ecologice de langa carturi din acelasi parc cum ii zice si pietii. Toaletele ecologice, imi spunea cineva odata, n-ar trebui sa miroasa pentru ca se pun niste pastile care iau mirosul. Minunate pastile, imi spuneam in sinea mea, si trebuie ca foarte greu de gasit pentru ca aici aroma bolboreste, de-a dreptul, in timp ce-ti coboara pe trahee. Nu te ustura, se prelinge. Toaletele puturoase sunt un mesaj bun, de omenie si speranta, au un caracter repelent pentru nesimtitii care au uitat sa-si faca nevoile acasa si astfel, de mila de sila, se vad obligati sa se intoarca inapoi in caz ca-i taie vreo dorinta. Sau sa-si tina respiratia. Cred ca daca te usurezi cu respiratia taiata, si ai adenom de prostata, iti golesti vezica mai bine, are probabil de-a face cu diafragma care coboara si pilierii care storc bine de uretere. Se vede ca avem primar doctor.

Piata miroase a pepeni putreziti. Or asta, or pepenii miros a piata putrezita. Eu tot nu inteleg cum “taranii” care vin sa-si vanda produsele “proaspete” la doritori pot sa suporte o astfel de duhoare. Totul e o gluma de prost gust, ca sa ajungi la gogosari trebuie sa calci, cu grija, printre mici gramajoare de coji de seminte lasate in urma de vanzatorii ambulanti de lubenite care cu aceeasi ocazie intra la dieta de graminee si, pe cale de consecinta, rod tot ce misca. Acest rumegus divers e luat in picioare de o alta ciurda de pasageri matinali care, imperturbabili, privesc ca popa de la mine din sat pe vremuri, la predica, adica intr-un punct fix la zenit, ca si cum acolo s-ar afla Zarathrustra erect. Da-i in ma-sa pe ceilalti trecatori, da-l in ma-sa si pe berbecul ala transpirat, cu privire curioasa si care evita din greu rahatii lasati in urma de cainii comunitari arondati sectorului 6. Cu moartea pre moarte calcand.

Kilometrul patru e ortogon la bucla, adica o fac la stanga si ma tot duc. Trec pe langa un trio de mosnegi care beau spirt indoit cu apa in sticle de bere de-aia de-i fac reclama la televizor. Reclamele la bere, in Romania, sunt odioase, nu doar ca glorifica alcoolismul dar promoveaza si o stare de imbecilitate, de scarnavie a bautului: omul care bea in pauza de masa; pensionarul care-si bea cu brio pensia in compania altor pensionari; prietenii care fac burti pravalinde in timp ce se uita la meci infulecand junk, adica mancare furajata si mai da, mai un un Neumarkt, sau Fulger, sau prietenii stiu de ce. In spatele reclamelor la bere sunt oameni care au facut multe facultati, de la Politehnica la Psihologie la Istorie sau Arhitectura. Nu exista o facultate pentru reclame, senso stricto. A fi BT-ist e o cadelnita in care pica fanteziile consumeriste ale unei comunitati. Daca vrei sa stii de ce se moare intr-o tara, uita-te la reclamele ei. La noi se moare din bere, mezeluri, branza topita si pate de ficat. Ce mi se pare mie curios la acesti mosnegi pe langa care trec, artezianic, e ca nu pot sa bea fara sa-si dea jos pantofii rosi si pe fata si pe dos astfel ca trebuie sa le suport nu doar halena, ci si picioarele cu degetele vesele care dau in clocot in ciorapi de nylon. Din nou fac slalom printre alti pensionari. Pensionarii miros, suspect, mai bine decat multe dintre femeile pensionare. Nu inteleg cum de se intampla asta, dar probabil femeile pensionare muncesc mai mult si pe cale de consecinta perspireaza mai abundent.

Kilometrul cinci e definitiv. Gingasia s-a dus, inca nu scuip sange dar de obicei cam pe-aici imi blestem ideea cretina de-a face sport, persoana pentru care o fac si care doar in 50% din cazuri sunt eu (mai invoc si alti dragi pe care sa-i pot injura pe la vremea asta, de sport si diversitate), ma intreb de ce nu sunt slab in mod nativ sau de ce imi plac cartofii prajiti atat de mult, sau de ce nu mi-as face direct o liposuctie de-aia scumpa, sau chirurgie bariatrica, sau n-ar fi mai bine daca m-as muta in State sau in Canada din nou ca acolo aratam mult mai slab prin comparatie, dar lasa ca si-aici nu mi-e rusine, dintre blocuri mai apare din cand in cand cate o aratare care-mi aduce aminte de Ishiro Honda si cu care, daca ma compar, sunt tanar doamna, sub pieptul de arama. Dar odata depasit acest impas pur psihologic ma vizualizez o capra, un tap, o tanara gazela, un strut fugarit de o sleahta de leoparzi, si ma indrept victorios, si probabil patetic de m-as observa de pe margine, catre stalpii de la coltul strazii unde se afla o toneta de ziare. La toneta, o doamna rubensiana care ma priveste amestecat, undeva intre admiratie, amuzament si spaima. Probabil isi pune problema cat de bune-mi sunt franele, atat de besmetica mi-i privirea. Dar n-am dezamagit-o pana acum, ma pricep la luat curbe si-apoi frumusetea de-abia de-acuma vine.

Racorirea de 1500 de metri pana acasa o fac printre un alt parc, si-o benzinarie care nu pute a petrol, ci tot a amoniac si sulf de sorginte animala. Cu siguranta acest popor ar trebui sa aibe grija mai mult ce mananca. Din fericire trec strada catre floraria mea favorita, alta oaza de verdeata si imbatare a simturilor. O tin niste tigani foarte curati, foarte respectuosi si care, pentru ca sunt client fidel, chiar ma mai intreaba din cand in cand ce mai fac. Imi dau seama, cu disperare uneori, ca inafara de familie si prieteni nimeni nu te intreaba in tara asta cum o mai duci, cum iti mai merge. Noroc cu florarista de la coltul strazii. Cred ca de-aia ii merge atat de bine, as putea sa jur ca florile ei nu sunt cele mai frumoase, dar au o masca umana.

G.

10 thoughts on “Lucruri pe care le vad alergand

  1. 🙂
    Tocmai m-am intors dupa o tura in jurul parcului Titan. Mers repede, nu alergat, ca de asa ceva n-am fost capabila vreodata (dupa baremul de la sport, nota mea la alergare ar fi trebuit sa fie una mult sub zero😛 ).

    Sa ma consider norocoasa?🙂 De cele mai multe ori, eu nu observ nimic din jur, ma gandesc la cu totul altceva. Ar putea sa vina un brad de Craciun care sa se apuce sa danseze in jurul meu… si nu l-as observa…

  2. mutsu, nu mi te inchipuiam… dolofan😀 asa cum iti faci o imagine despre vocile de la radio, asa si eu, dupa scrierile tale, mi te inchipuiam subtirel si cu barbison. Tu cum ma vezi pe mine?

  3. Mutsu, Brontozaurel,

    Am si eu o curiozitate: pe voi nu va mananca cainii?
    Eu am avut acum multi ani, cand eram mai tanara si mult mai slaba niste incercari de a alerga nitel. Au esuat rapid dupa niste intalniri de gradul 3 cu niste nu prea simpatice patrupede.

  4. cainii cacainii, da’ sper sa nu o lungiti mult cu alergatul pe asfalt ca or sa va lase genunchii cat de curand. E pe bune. Cautati iarba si cautati incaltari cat mai bune.

  5. Eu nu alerg, doar merg repede si o iau prin jurul parcului. Pana acum n-am avut probleme asa. Mi s-a intamplat insa sa sara javrele cand am fost in parc cu rolele. De atunci m-am lecuit si nu mai merg singura cu rolele in parc, am grija sa mai iau cel putin un coleg cat dulapul care ar face javra afis daca ar cadea peste ea🙂

    Si acum cateva zile am avut probleme cu intratul inapoi in bloc din cauza unui “simpatic patruped”😐 Problema asta n-am mai avut-o de ceva vreme de cand s-a construit un gard in jurul spatiului verde de la capatul blocului de langa si au strans toate javrele acolo dupa gard. Doar ca acum s-au trezit unii sa-i iubeasca iar tare de tot si sa-i tot bage in bloc, sa-i plimbe cu liftul, sa le arunce pe jos mancare. Si eu am inceput sa ma gandesc ce-as putea sa le dau de mancare sa nu le miroasa suspect😐 Put, unii din ei sunt destul de neprietenosi. Mai pute si mancarea pe care le-o lasa unii pe casa scarii. Altii le arunca mancare de pe geam afara. Uneori rateaza si nimeresc o masina… sau poate ca isi imagineaza ca pentru unii e o placere sa-si curete parbrizul de resturi de mezeluri & alte feluri de resturi.

  6. eu am renuntat la paine: 7 kg date jos intr-un an. Pe masurate si pe probate. Plus economie la buzunar.

  7. Nu pot sa casc gura pe drum. Sunt cu siguranta genul “da-i in ma-sa pe ceilalti trecatori”. Adevarul e ca am ajuns asa pentru ca ma izbesc prea multe. Ma izbeste pensionarul singur, cu plasa lui, care se duce la supermarket singur, se intoarce singur acasa si se uita singur la televizor; domnul care doarme pe banca pentru ca postul lui de la firma la care lucra l-a luat un exemplar mai tanar, l-au napadit datoriile, a vandut apartamentul si sotia l-a parasit; frizeritele care nu au clienti si umplu trotuarul de chistoace discutand banalitati frivole si asa mai departe. Astfel incerc sa nu observ ochii obositi, sprancenele incruntate sau machiajul strident, grijile sau ignoranta ce le marcheaza trasaturile. Vad clar doar slalomul ce trebuie facut printre ei. Nu ma deranjeaza prezenta lor, ci imaginatia mea in care trecatorii se reflecta intortocheat. O fac sa taca mergand in pas alert pe ritmul muzicii din casti, sau concentrandu-ma la vreun audiobook.

    Ma indoiesc ca fac parte din familie si cu atat mai putin dintre prieteni. Nu sunt florareasa. Admir perspectiva unica pe care o aveti asupra lumii si talentul in a o transcrie. Ce mai faceti, domnule G?🙂

  8. Multumesc de intrebare, Daria. Fac o multime de lucruri, am niste proiecte noi despre care inca nu pot vorbi dar care risca sa devina foarte interesante. Si din pacate nu alerg zilele astea pentru ca e ingrozitor de cald.😀

    G

  9. citind comentariul in care Daria spune despre cum merge printre oameni cu muzica pe urechi mi-am amintit de o vorba din Pateric: “sfarsitul lumii va veni atunci cand vor disparea potecile dintre chilii”. Si faza din romanul lui Asimov in care oamenii se vizitau doar in caz de extrema urgenta si atunci cu filtre in nas.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s