Suicidologie: alternative la internarea nevoluntara

Dezbaterea privind suicidul in Romania, saptamanile acestea, a alunecat in deriziu si in ridicol. In pofida incercarilor noastre, indeosebi ale lui Eugen (dr. Hriscu), de a ramane o voce de ratiune in mijlocul istericalelor, zgomotul de fond ramane mai puternic ca niciodata. Ma simt motivat sa aduc contributia mea aici, in speranta ca vorbele pot ajunge mai departe.

S-a pus problema, si eu la randu-mi am clarificat in presa, ca ideile de sinucidere sunt o urgenta medicala pentru ca pun individul la risc vital, adica poate sa moara de pe urma acestei boli. De obicei, cand cineva are o urgenta medicala sau chirurgicala, ramane totusi la latitudinea lui daca vrea sa si-o trateze. Refuzul de a primi tratament medical din diverse considerente e posibil, el poate semna ca nu doreste tratament si-apoi merge si muri in pace la el acasa daca asta prefera. Aici ar fi o paranteza de facut daca, prin neglijenta sau ignoranta, individul nu se angajeaza tot intr-un gen de comportament suicidar, dar n-am sa vorbesc de aceste cazuri foarte particulare, ci ma rezum doar la a compara refuzul internarii pentru o hipertensiune maligna, sa zicem, in raport cu o tentativa de suicid in desfasurare. Medico-legal lucrurile sunt nuantate de legea sanatatii mintale din 2002/ 2006, asa cum explica si Eugen pe site-ul lui.

Am sa adaug, insa, la ce spune el, cateva lucruri care tin de realitatea din Romania, una pe care au observat-o si comentatorii lui, anume ca internarea nevoluntara in Romania nu functioneaza cum trebuie. Tu poti sa vrei sa iti internezi apartinatorul bolnav cu idei suicidare si medicul de garda sa iti refuze acest drept din motive diverse, si adeseori aberante. Uneori e o situatia administrativa, si sa vrea nu are unde. Spitalele de psihiatrie din Romania sunt, in buna masura, aglomerate pana la refuz cu persoane care nu ar trebui sa fie neaparat acolo, si asta pentru ca tot sistemul nostru de asistenta de sanatate mintala cronica e prabusit in tsarana; alternative private nu exista; si acesti oameni practic institutionalizati, care nu au unde merge raman langsam internati pe dosare care acumuleaza mii, si mii de pagini. E ceva intrinsec bolnav in psihiatria romana tertiara, de spital. Alteori insa e o greseala din partea medicului si-aici, daca oricui ii este refuzata internarea, acel cineva are de facut un singur lucru, si-acel lucru nu e sa se certe. E nevoie sa ii ceara medicului un act pe care acesta sa-si puna parafa si motivele refuzului internarii. Stiu ca nu sunt sanse fantastice ca lucrurile sa mearga atat de neted in astfel de situatii, dar e de obligatia familiei macar sa ceara acest document care i se cuvine.

Ce te faci insa cand ai avut toate bunele sperante, te-au invatat Diaconu si Hriscu pe Internet cum e bine sa-ti duci ruda suicidara la doctor si numai bine ca doctorul te-a dat pe usa afara? Cu siguranta in acel moment noi picam de fraieri iar sugestiile noastre nu doar ca nu au ecou, dar nici finalitate pentru ca dincolo de experienta amara a “spitalului” n-ai castigat nimic, decat poate si mai multa rezistenta din partea persoanei in detresa, care tot vrea sa moara, care tot ameninta ca se omoara. Ce e de facut?

Nu exista un ghid standardizat de interventie pentru astfel de situatii. Vedeti voi, americanul si canadianul cand si-au facut praxis-ul pe suicid nu s-au gandit la tarile lumii a treia, ci la sisteme unde internarile nu sunt refuzate. Exista insa o suma de evidente empirice venite pe canale mai mult sau mai putin oficiale privind resursele de care ar trebui sa dispuna familia in astfel de situatii, un  “kit” de urgenta pentru suicid care sa plece de la realitatea de teren. Si aici rog cititorul sa fie foarte atent, pentru ca am sa revizuiesc cateva adevaruri despre comportamentul suicidar care merita luate in seama.

Primul mare adevar este ca, daca individul nu a mai incercat niciodata sa se sinucida, dar stim ca vrea, sau s-a oprit deja din desfasurarea actului suicidar printr-o anumita metoda, suntem in mijlocul situatiei de mare volatilitate. Evident controlarea mediului inconjurator e de maxima importanta, dar nu pot sa accentuez destul cat de important e controlul accesului la metoda. Accesul la metoda nu e o masura curativa, ci limitativa, si discret familia poate sa securizeze cutitele, franghiile, substantele toxice din casa etc. Majoritatea sinuciderilor completate in Romania se petrec fara sa fi incercat cineva sa controleze accesul la metoda, deci e de bun simt sa anticipezi ca o astfel de masura ar contribui la o ameliorare a situatiei. Ca o nota de subsol la acest paragraf e iarasi cunoscut ca, in cazul particular al celor cu antecedente de tentative de suicid, exista o corelatie, post-scriptum, intre prima lor tentativa si ultima ca metoda. Ei de obicei mor de pe urma unei variante “perfectionate” initiata fie la prima, fie la cea mai severa medical vorbind tentativa. Accesul la metoda trebuie concentrat pe astfel de mijloace.

Al doilea mare capitol care tine de familie ca intervenant in cazurile de suicid este sa tina aproape in continuare de medicul psihiatru curant si sa primeasca feed-back in dinamica de la acesta privitor la evolutia situatiei. O internare refuzata nu e un capat de drum, ci o solutie nefericita de etapa. Detresa psihologica in care se afla individul nu se rezolva de la sine putere, dimpotriva, o aparenta ameliorare poate adeseori prefigura iminenta tentativei, starea de “beatitudine” fiind una caracteristica zilelor premergatoare unei tentative de mare altitudine. Cei care au in familiile lor suicidari pe care i-au asistat prin una sau mai multe tentative ca gest de salvare spun ca de maxim ajutor a fost sa aibe medicul pe “linia scurta”, ambulanta sau in orisice caz un serviciu de transport de urgenta la dispozitie, si un minim de cunostinte de prima interventie la dispozitie. In cazul ingestiei polimedicamentoase, de exemplu, stimularea varsaturii e mult mai eficienta in cele mai multe cazuri decat carbunele activat, sau carbunele medicinal, sau laptele care – in popor – zice’se ca ar intarzia absorbtia substantelor. Chiar daca pentru unele medicamente acesta e cazul, la altele nu functioneaza. Aplicarea garoului in cazul plagilor taiate/ intepate cu buna-stiinta e iarasi o masura care poate fi aplicata de la inceput; cunoasterea regulilor de CPR si resuscitare de baza amelioreaza sansele de supravietuire la locul incidentului. Drumul catre spital trebuie sa fie scurt, si familia trebuie sa inteleaga ca o tentativa de suicid in desfasurare, post-fapta, nu se aduce la psihiatrie ci la camera de garda in serviciul UPU, primiri urgente, pentru ca viata este la risc.

In al treilea rand, si imi asum aceasta parere, implicarea in ecuatie a diferitilor sarlatani, bioenergeticieni, aplicatori de cataplasme, terapeuti, naturopati, calugari, duhovnici, vecini cu experienta e nefericita, nu ajuta ba chiar poate contribui la adancirea detresei. Daca n-ar fi vorba de suicid, ci de o colica renala de exemplu, ma indoiesc ca familia s-ar gandi sa cheme duhovnicul sa citeasca de pietre la rinichi (desi mare e gradina Domnului). Dar asa, si pentru ca indeosebi biserica si-a asumat acest rol de dictor in privinta bolii mintale (desi n-are ce cauta acolo), ne aflam ca medici intr-un slalom cu panta alpina atunci cand oamenii, din dorinta de bine si pentru ca lor li se intampla adeseori “marea criza a vietii”, cheama preotul acasa. Preotul acasa poate adanci credinta individului, aflat in ambivalenta pre-tentativa, ca locul lui e cu dreptii. Daca familia tine neaparat sa se roage, pot sa o faca impreuna in locurile “special amenajate”. Cititul diverselor capitole la peretii apartamentului sau locuintei reprezinta incursiuni in ne-natural care cristalizeaza sistemul si-asa la limita realitatii al individului. Insist, ce salvaza omul de la moarte in suicid e testarea continua, neintrerupta, si nemijlocita a realitatii.

Am, la final, un cuvant de zis pentru eventualitatea complet nefericita in care, independent de eforturile tuturor celor implicati in interventia de suicid, persoana completeaza tentativa si moare. Ce nimeni nu a mentionat pana acum, dar nimeni, e ca toti membrii familiei largite, deci in medie 6 – 10 persoane, dar si cei din anturajul proxim, colegi, prieteni, parteneri de munca, traverseaza in lunile urmatoare o detresa similara care poate precipita, prin contagiune, o criza suicidara (si) la acestia. Este nevoie, chiar daca e greu, ca familia sa caute sprijin pentru postventie intr-o astfel de situatie. Trebuie sa discute cu echipa psihiatru-psiholog -lucrator social posibilitatea unei interventii fie la domiciliu, fie la cabinet pentru fazele timpurii ale doliului. Romania nu are postventionisti, din pacate, dar sunt(em) cativa care am avut, si avem contact cu astfel de situatii. Este drept ca aici ne ajutam foarte mult de colegii psihologi care fac o treaba buna in a naviga sentimentele acestor familii in fata cataclismului trecut. Nu este evident pentru psihiatru, in general, daca in astfel de situatii persoanele la risc ar trebui medicate ‘profilactic’. Ceea ce stiu e ca multi se auto-medicheaza spontan, si de cele mai multe ori gresit, cu distonocalm, extraveral, rudotel si alte minuni care au ramas in cugetul romanului de cand se vindea “Agenda Medicala” la tarabe, si-atunci gandesc ca e rezonabil ca aceia care doresc suport medicamentos sa primeasca unul cu avizul specialistului psihiatru.

Ca medic, nu imi doresc vreodata sa intre cineva pe usa cabinetului meu si sa-mi spuna, doctore, vreau sa ma omor. In fapt e cosmarul multor colegi de-ai mei chiar bine pregatiti, o zi in care psihiatrul trebuie sa isi arate arta, nu doar pregatirea. Pentru psihiatru ce e teribil de important e sa impartaseasca astfel de cazuri in sistem, sa nu le tina pentru el. Sa gaseasca aliati. Sa colaboreze cu cei dimprejurul lui. Sa caute expertiza, sa ceara intervizare. Psihiatrilor le mor pacienti prin suicid de cele mai multe ori nu pentru ca era “destinat” sa le moara, ci pentru ca in lantul interventional se rupe o veriga, uneori devreme, alteori tardiv, si trebuie sa o spunem raspicat. Daca sistemul ar functiona, am salva mult mai multi de la moarte, si cu mult mai putine daune colaterale. Psihiatrul e un nod de retea, nu un aplicator de maini magice. Trebuie, la randul lui, sa aibe acces rapid la pacient, dar si la politie, la urgentistul care preia cazul, la un aliat din familie al carui nume si telefon trebuie sa-l aibe, la dispatcher-ul de ambulanta, la psihologul cu care lucreaza pe caz, iar in caz de precipitare al lucrurilor sa aibe o intelegere de principiu cu pacientul lui ca va lua toate masurile pentru prezervarea vietii acestuia. Psihiatrul nu are voie sa fie indisponibil pentru pacientii lui suicidari, desi e nevoie si aici de granite si de clarificarea lor in relatie. Toti pacientii mei cu idei de suicid stiu ca imi doresc sa ma sune daca detresa lor s-a adancit. Toti apartinatorii lor stiu ca ma pot suna daca observa ca detresa persoanei dragi lor s-a adancit. Sapte zile pe saptamana. 24 de ore din 24. In experienta mea recenta orele cele mai grele sunt ale diminetii si atunci le recomand sa fie mai atenti, in intervalul orar 4 : 12 a.m., cand datele arata ca se petrec majoritatea tentativelor grave. Pentru ei, si pentru mine, eu n-am voie sa bajbai in a le oferi solutii care teoretic functioneaza dar practic niciodata. Incerc ca din timp sa stabilesc cu ei “unde” suna la nevoie, cat timp dureaza pentru ambulanta, lucruri practice care lor le confera un sens de “imputernicire” (empowerment) si control al unei situatii aparent incontrolabile.

De suicid se moare, dar nu obligatoriu. Cand psihiatrul intervine, doar prin prezenta lui medicala, sansele de supravietuire ale suicidarului cresc dramatic, cu un ordin de 10 – 20 de ori de magnitudine. E un lucru cunoscut, documentat, verificat in populatii mari. Si insist, psihiatru. Psihiatrul e alfa si omega al gestionarii crizei suicidare. Criza suicidara nu are voie sa nu beneficieze de consult, si interventie, psihiatrica, precoce in evolutia ei. Indiferent de consecintele acesteia, si pentru ca pot aparea colaterale medico-legale uneori solicitate de familie, noi trebuie sa fim acolo. Psihologul nu poate fi chemat la bara, de exemplu, intr-un proces privitor la implicarea lui intr-un caz de suicid. Cel mult poate fi acuzat de prostie sau incompetenta, dar nicidecum nu poate oferi informatii legate de “contributia” lui, pentru ca el nu poate prescrie substante stiute ca scad suicidul, el nu poate lua decizii legate de continenta pacientului agitat suicidar, si finalmente el nu poate coordona eforturile multidisciplinare de salvare a vietii pacientului.

GD

9 thoughts on “Suicidologie: alternative la internarea nevoluntara

  1. multumesc pentru feed-back, pentru informatiile de aici si felicitari pentru articolul din evz!

    cred ca, de data aceasta, spre deosebire de alte situatii (de ex., problema mephedronei).. am reusit sa transmitem mai clar un mesaj catre populatie. Informatiile despre internarea nevoluntara si rolul psihiatrului in managementul crizei suicidare au avut parte de o circulatie extrem de mare. Sigur.. va exista mereu loc pentru scormonitorii in senzational cu diploma de psi, dar, in acest caz, presa a preluat (si) mesaje competente.

    si o completare: ca o dovada a faptului ca spitalul de psihiatrie nu-si implineste rolul cum ar fi cazul sa se intample, eu vad mult mai multi pacienti cu idei si planuri suicidare de cand lucrez in privat de cat atunci cand lucram in spitalul obregia.

    tu spui ca e un cosmar sa-ti intre in cabinetul de spital un pacient in criza suicidara.. eu traiesc acest “cosmar” cel putin o data pe saptamana..

  2. Salut, ai spus in articol: “pentru ca indeosebi biserica si-a asumat acest rol de dictor in privinta bolii mintale (desi n-are ce cauta acolo)”

    Salut,
    Referitor la asta vreau sa precizez ca n-am inteles care este rolul de dictor al bisericii. Daca te referi la refuzul de a face slujba sinucigasilor care nu-s cu capu’ (si aici inca nu-s lamurit, dupa tot talmes-balmesul de la TV, daca sinuciderea vine strict in urma unei boli) atunci pot sa te lamuresc. Foarte multi crestini au duhovnic. Duhovnicul este un fel de psiholog la care te duci si te descarci. Uite parinte, am facut aia si aia, m-am gandit la blonda de la etajul 7 ce i-as face si cum i-as face, m-am certat cu tracto si nu i-am cerut iertare etc etc. Si duhovnicul, incet-incet, te cunoaste, iti cunoaste familia, iti cunoaste relatiile, viata. Daca suferi de depresie, stie si treaba asta. E clar ca daca, in atare conditii, iti vei pune streangul de gat, duhovnicul va sti ca e din cauza bolii si nu din cauza ca n-ai putut sa-ti cumperi doua Ferrari asortate la posete. In cazul asta, pe felia lui – subliniez, pe felia lui – el dicteaza. Iti face slujba sau nu ti-o face. Esti pe terenul lui. Biserica nu da buzna la om acasa. Mascatii bisericii, batmanii, sunt mascati doar pana la gat. Deci ori esti un bun crestin si respecti ce “dicteaza” biserica, ori n-ai ce cauta acolo. Cei care dau buzna in ultimele clipe ar fi bine sa ia seama.

    Daca n-am inteles bine la ce ai vrut sa te referi sa ma ierti. Astept precizari. In rest, articolul e binevenit. Cu respect.

  3. Sandu,

    Duhovnicul nu este “un fel de psiholog”. Nu este nici psiholog, nici psihoterapeut, nici psihiatru.
    Si sa fim clari, un psiholog nu este o persoana la care te duci sa-i zici ca ai facut asta si asta si la sfarsit isi da cu parerea si-ti spune si ce trebuie sa faci ca sa fie totul bine: sa-i ceri iertare lui tracto, sa nu-l mai superi si sa zici Tatal Nostru de 5 ori.

    Cred ca in ultimele zile, Mutsu si Eugen au depus un efort real pentru cresterea nivelului de informatii de calitate, legate de depresie si sinucidere.
    Si mesajul cel mai important care s-a desprins din articolele lor este ca depresia este o boala si trebuie tratata de psihiatru.
    Eu as adauga si de psihoterapeut (Mutsu: si nu sau) chiar daca in ultimele zile Mutsu a fost nitel dezamagit de atitudinea unor psihologi.
    Duhovnicul chiar n-are ce cauta in schema.

  4. Andreea,
    Parerea mea este ca psihologul e o jucarie fatza de un duhovnic. Tot ceea ce face biserica, cu arhaismele sale de neinteles pentru cei tineri sau neinitiati, face si un psiholog dar cu alte “vorbe”. Pentru ca te stiu sensibila la subiect nu vreau sa intru in amanunte. Ar fi fost interesant sa-mi spui ce rol are un psiholog pentru ca eu am ramas cu impresia din Dallas, ala la care se ducea Sue Ellen.

    Ai dreptate, duhovnicul nu are ce cauta in schema de tratament a unui depresiv, el ar fi bine sa apara in viata omului mult mai devreme pentru a-l feri de viitoare depresii. Un om cumpatat, care duce o viata corecta, respecta invataturile crestine, postul, spovedania, rugaciunea si celelalte randuieli este mult mai inteligent emotional si are un psihic mai tare decat cel care alearga toata ziua ametit de ispite si calcand in picioare reguli atat de sanatoase pentru sanatatea psihica.

  5. Sandu,

    Nu cred ca psihologul e o jucarie fata de nimeni. Nici duhovnicul nu e o jucarie comparativ cu cineva. Nici la psihiatru nu ajung, dupa cum zic unii, doar “nebunii”.
    Fiecare are rolul sau, care nu e cu nimic superior sau inferior cuiva. Depinde insa cat de bine isi cunoaste atributiile, limitele, cat de bine intelege sa colaboreze cu alti profesionisti.

    Despre rolul psihologului clinician cred ca ar fi multe de spus, mult prea multe pt un simplu comentariu. Insa, legat de depresie, fiecare psiholog face in scoala psihopatologie, practica la Al. Obregia etc. Deci, ar trebui sa fie capabil sa identifice semnele unei boli psihice si sa stie cand este suficienta psihoterapia si cand trebuie sa trimita pacientul la un psihiatru (daca pacientul nu a consultat deja unul).

    Cred ca e important sa putem invata ceva dintr-o tragedie, sa mai aprofundam un pic un domeniu in care exista multe mituri, multa zvonistica si multi asa-zisi speciaisti, sa avem deschiderea de a citi un articol scris de un specialist chiar daca pe alocuri nu suntem deacord sau ne sunt atinse sensibilitatile.

    Legat de biserica, iti respect optiunile, convingerile si credinta chiar daca nu coincide cu a mea.

    In fine, sunt multe de spus, poate prea multe si deja devenim off-topic rau de tot.

  6. Si eu iti respect lipsa de credinta.😉
    Comentariul meu a fost pe tema bisericii cu rol de dictor, cum a scris mutsunake. Asta cu sensibilitatea pare a deveni un lait-motiv😀 Nu ma deranjeaza. La mine a pornit ca o mirare, a continuat ca o pasiune si acum a devenit un inceput de drum. Mi-am propus sa-l corectez pe mutsu cu informatii din lumea ortodoxa de cate ori am ocazia. In rest, vezi ca nu prea ma bag.

  7. Duhovnicul poate avea rol de psihoterapeut (in niciun caz nu poate substitui psihiatrul insa) exclusiv pentru persoanele care ii impartasesc convingerile cu tarie. Totusi, dat fiind desi declarate prin recensaminte abuzive ca apartinand unei religii x, majoritatea persoanelor nu impartasesc convingerile religioase ale preotilor sau o fac in grad destul de restrans si la un nivel superficial, duhovnicul nu se poate substitui psihologului in majoritatea cazurilor.

  8. Da, fiecare e cu parcela lui. Ai dreptate Ina. La duhovnic ajungi ori cand ai epuizat toate celelalte – si gasesti oaresce alinare, nu mai mult – ba chiar cei cu inimile impietrite mai rau isi fac😀 Ori incepi sa simti credinta si te lasi indrumat de duhovnic – cu rezultate ce vin in decursul anilor.

    Recensamantul poti sa-l consideri abuziv dar e bine sa precizezi si cine face abuzul. Nu biserica organizeaza recensamantul. E o rubrica in tabel unde ti se trece apartenenta religioasa. Pentru ca peste 80% au trecut prin cristelnita, lumea bifeaza crestin. Dar ramane cu bifa; in viata de zi cu zi, sa ma ierte Dumnezeu, sunt mai rau ca paganii.
    Biserica lupta cat poate pentru a transforma crestinii “de botez” in crestini adevarati. Cred ca nu e slujba la care sa nu aud formularea “tipic-tipic, dar la inima nimic”. Asta se adreseaza celor care doar pozeaza in crestini, fac ritualurile, dar nu se lipeste nimic de ei. Poti sa-ti faci 100 de cruci si rugaciuni, daca dupa aia sari si-ti iei la omor nevasta sau te bagi in fundul carciumii… na! ca iar devin off-topic.😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s