Despre Hitch, despre cancer

Vestea ca unul dintre scriitorii mei favoriti, Chris Hitchens, se lupta cu cancerul esofagian, m-a luat pe nepregatite. Cred ca lumea, in 2010, are nevoie de oameni ca avatarul lui Payne, omul care a iesit sa spuna, raspicat, ca Dumnezeu nu e maret. Pentru asta, dar si pentru convingerile lui de stanga, a fost ridiculizat adeseori. S-a ridicat deasupra detractorilor cu eleganta literatului care, la orice moment, si fara vreun efort de-a-si justifica optiunile sau convingerile, poate sa raspunda cogent, si sa ridice constiinta semenilor fara a-i transforma obligatoriu in prozeliti. Hitch a polemizat cu multi; atunci cand de exemplu Dan Dennett a suferit un infarct in urma cu ceva vreme, si prietenii ii spuneau “multumesc lui Dumnezeu ca esti viu” (thank God you’re alive), Dennett a replicat nu, multumesc bunatatii umane si-a dorintei de cunoastere, si-a curiozitatii raspicate de-a cerceta ce exista pentru ca stii ca exista ceva dincolo de val, deci “thank goodness”. Limba romana din pacate nu poate surprinde aceasta subtilitate. Acei oameni care au polemizat cu Hitch vin acum si spun ca e in regula, stim ca a lovit in multi pilari sacri ai lumii in care traim, in mod notoriu maica Tereza, sau Ratzinger a la Papa Benedict, sau arhiepiscopul de Canterbury, dar ne vom ruga pentru dansul.

Despre cine spune ceva ruga? Despre obiectul ei, despre histrionismul unora care n-au stiut decat a-si exhiba pornirile triumfaliste, dar nerezolvat oedipiene, asupra unuia care a stiut sa le intre in templu, si sa le darame idolii? O limba aspra, si definitiva, precum a lui Hitch care a observat ca Biblia e un prim draft de explicare a Universului deci condamnata la a fi si cea mai proasta explicatie, sau ca timp de 3 milioane omul a trait, probabil, inafara notiunii de “Dumnezeul bun, omniprezent, omniscient”, luptand si murind de foame, la indemana pradatorilor si-a bolilor care l-au decimat pana la faimosul “gat de sticla” in urma eruptiei vulcanului Toba, sigur nu a facut multi prieteni. In Collision, dezbaterea lui cu Douglas Wilson de anul trecut transformata in DVD transformata in dialog 101 in duologie teism – antiteism, Hitchens remarca, pe o strada aglomerata din New York, intr-o dimineata umeda, ca nu se simte bine daca nu-l injura cineva pana la pranz. Observa asta constient fiind ca si in animozitate exista un gen de camaraderie, anume una a oamenilor care te citesc pentru ca au nevoie sa critice ceva, sau un punct arhimedic de la care sa-si intareasca sistemele ocluze ale unei vietii doar aparent “liber cugetatoare” cat mai degraba cu ochii larg inchisi, a la Kubric.

Unii se vor grabi sa vada in cancerul esofagian al lui Hitchens un semn al maniei divine. Ce nebunie. Si ce semn de alienare mintala. Evident pe om l-ar fi putut lovi masina, sau s-ar fi putut inneca cu o maslina, dar in simfonia detractorilor asta tot un semn de interventie “de sus” ar fi fost. Asta din partea unei cateogrii sociale extinse de proferatori ai zicalei “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Dar cum pe nimeni nu vexeaza acest paradox intens, anume hai sa ne iubim dar moarte paganului, si bine i-a facut Doamne Doamne ca l-a izbit ca pa amalehiti, va fi un efort intens, si in cele din urma inutil, de a corija acest plastron al lumii. “Cineva” poarta vina pentru acele lucruri de care ne delimitam ca inteligenta. Apa care curge la robinet, puiul care se fabrica direct la caserola, piureul care se face din cutie (si nu din cartofi), si cancerul care e blestemul unui Dumnezeu care cu siguranta se ocupa cu o dreptate cosmica dar si cu anaplazii ocazionale. Hai sa stabilim insa niste adevaruri, plecand de la Hitch. Omul a baut ca un scotian in calduri; a fumat ca un cosar chiar si atunci cand campanii furibunde de informare au venit sa ridice, similar lui insusi, constiinta asupra unor practici nesanatoase. Si le-a asumat, iar travaliul prin care trece acum ma indoiesc ca-i va fi mai usor contempland frumusetea vreunei cascade, precum Francis Collins dupa secventializarea genomului uman. Indubitabil, insa, poate se va opri asupra proprie-i observatii, in urbi et orbi, cum ca nimeni, de-ar fi ultimul, nu si-ar dori sa dispara celalalt dintre practicant, si dizident religios. Macar pentru faptul ca incurajam diversitatea, si ca din diversitate, spune Darwin, vine speciatie, si vine progres. Este una dintre lemele mai putin intelese, anume ca momentul la care apare o specie noua intreg lantul trofic se afla la momentul cel mai vulnerabil. Aidoma, cand un mare intelectual e pus in fata marii lui mortalitati cei dimprejur au optiunea de a-l celebra, sau sa-l martirizeze in feluri nebanuite prin demonizarea lui.

Primadona inca nu a cantat, sper din suflet ca Hitchens sa invinga intr-o lupta cu granite clare de reusita, si ca autobiografia lui recent lansata sa nu fi fost una cu titlu premonitoriu.

G.