Momente

Gurile Marcutei se deschid simetric. Exista frunze pe jos desi parca de nicaieri, copacii au plecat de mult de acolo, la fel oamenii, vocile alienatilor care se plimbau pe alei s-au stins si intreg azilul sta bine incoconat de blocuri muncitoresti, ascuns fara sa fie vreodata la nevedere. E muribund de o suta de ani fara ca cineva sa ii vesteasca un fel de sfarsit adecvat locului de leagan al psihiatriei romanesti, fie ea moderna sau absoluta in existenta. Sunt spitale de psihiatrie care au terminat prin a fi locuri de pelerinaj; altele care au devenit mausoleee; si apoi mai sunt unele precum cel de la Marcuta unde mastodontul isi arata oasele in timp ce ofiterul de la poarta isi suna seful care declara, emfatic, ca e un “obiectiv strategic cultural de patrimoniu”. M-am gandit, e o gluma?

Ce cautam noi la Marcuta si de ce ne intereseaza/ ma intereseaza pe mine acest lucru? Am sa notez o prima mare inferenta vis-a-vis de trecut, anume ca nu putem merge astazi inainte in breasla noastra de psihiatri fara un mare arc peste timp; daca nu ne recuperam inaintasii din aceeasi hazna a denigrarii, si pervertirii istorice, la care au fost supusi de comunisti. Nu spun de “comunism” pentru ca niciodata comunismul nu a umblat pe strazi ci avatarii lui, oameni care au impletit ingenios vorba cartii cu aberatia mintii si-apoi au stiut sa transforme primul (si foarte cunoscutul) spital de psihiatrie roman in oficiu pentru fortele de munca (sic!) si-apoi intr-o ruina care sta sa astepte doi ochi inchisi pentru a deveni, etern, alt mall sau sala de pacanele pentru distrarea maselor. O a doua mare inferenta vizeaza insasi ciudatenia de sistem, anume ca e mult mai simplu sa reinstaurezi – teoretic – un obiectiv gigant ca istorie si prestigiu cum e marcuta si sa il redai circuitului real de sanatate/ fie ea publica sau privata/ decat sa impingi tavalugul peste ziua de ieri si sa arunci totul in focuri niciodata eliberatoare, dar la fel de eficiente ca un bun tranchilizant.

Odata stabilit ca ruina pe care o aveam in fata ochilor era “obiectiv strategic cultural de patrimoniu” si “cladire dezafectata” in acelasi timp am procedat catre primaria de sector care a instituit aceste reguli gingase. Primisem informatii de la ofiterul care se ocupa de “perimetru” ca nu e nici o problema sa vizitam, sa accesam, sa patrundem, sa penetram, si daca vrem sa facem “ce vrem noi acolo” daca primaria isi da acordul formal pentru o astfel de vizita. Notabil e ca eram eu, investigator al unui grup international, si amicul meu cercetator al Academiei Romane. Undeva pe drum mustaceam ca probabil ne iesea mai ieftin cu un pachet de cafea si o minciuna rotunda ca suntem de la vreun jurnal tabloid. Deh.

Oamenii primariei s-au aratat mirati de un astfel de exces de zel. “Lasati sa vina Seful”. Seful era plecat din urbe la un “eveniment la Plumbuita”. Am lasat un numar de contact domnitei care a raspuns altfel foarte politicos si corect gramatical, am plecat sa bem o cafea si la rastimpul cuvenit am venit inapoi la Receptie si – evident – i-am telefonat Sefului care bine conformat la randu-i sintactic si morfologic ne-a informat ca poate sa dureze “oriunde intre 30 de minute si 2 ore”. Mapa. Care se da la semnat. Ne-am mai luat timp si am petrecut o ora aprofundand ramificatiile obiectivului strategic Marcuta, la indemna si totusi atat de departe. Au trecut minute, am sunat din nou, mapa inca nu revenise, mai bine ne faceam alt program intre timp, nici o problema, va sunam noi cand e gata etc.

Si ziua a trecut. Asteptam provincia. Dorim a intra la Marcuta, si vom intra. M-am gandit – ce contrast cu cornucopia de Obor in care isi desfasoara activitatea Administratia – in timp ce locurile de unde noi venim, cladirile secolului nostru de iluminism, se uzurpa ca de altfel si icoanele oamenilor care le-au iscat, destinele personalitatilor care le-au urcat pe un firmament. Lasa ca suntem “liberi”, lasa ca putem vorbi, scrie despre lucruri asupra carora mult prea rar apucam sa decidem apoi. Daca Vanghelie nu stie a conjuga “a fi”, cat de bine ne priceme noi la a conjuga verbul a “face”? Exista o protipendada de mucava, “intelectualimea fina” care se da fie dupa un partid, fie dupa altul, in vreme ce diverse Institute de Cultura si Arta, cercetatori obscuri, decazuti din culorile Bizantului la care se uita nostalgic, vin sa tipe cu voci ragusite la o cacofonie a traficului indiferent dimprejuru-le. E prea cald. E prea multi caini comunitari. Durerile ne frange. N-avem bani, n-avem parale, semne bune anul are.

La buna distanta de Bucuresti, in satul copilariei mele, integrarea europeana a iscat in cetatenii “comunei politice Margineni” (o structura administrativa inexistenta legal dar bombastica local) dorinta de a face o statuie baronului David Urs de Margina, iubit fiu al satului si stapan peste pasuni si munti cale de multe mii de hectare. La intrarea in sat s-a turnat ciment, s-a urzit sapa, s-au adus placi de marmura si crescut-a un soclu de toata minunatia. Cu frontispiciu. Cu colturi semetse. In unghi la cadrilater cu celalalt monument al eroilor cazuti in al doilea Razboi Mondial, neamuri de-ale lor, neamuri de-ale noastre. S-a comandat si bustul de bronz al baronului care zice-se ca ar fi si gata.

Dar comuna politica Margineni a intrat in conflict cu primaria (o structura administrativa existenta legal dar stiintifico-fantastica local) vis-a-vis de fonduri, bani, certificate de proprietate, furt, “shmecherii de Bucuresti”. Capul lui Urs zace in curtea unui Consilier.

Ex nihilo nihil fit.

Vine o zi, si nu e foarte departe, cand pietrele se vor fi pravalit si mortarul se va fi spalat de pe toate amintirile noastre; cum ca am fost vreodata un “popor” si altfel decat al nesfarsitelor onomatopee in timp ce scuipam semintse pe caldaram; in timp ce decoram padurile cu PET-uri si carbuni de mititei cu bere; in timp ce desenam frunze cu Romania si chemam turisti prin gradina de Carpati ii ferim de casa noastra cea de toate zilele, una care doar bordel mai poate a se chema. Un lung, si uluitor, scancet al prostilor si-al scrasnitului din dinti in vreme ce ratiunea isi da demisia la fiecare colt de strada iar fruntea ingusta, tampa, ostila a functionarului nu se prevaleaza de propria-i nimicnicie iar daca fost-am pus aici, eu tai si spanzur. Nu se poate, imi spun, si totusi zidurile vorbesc, si arcadele de marmura vorbesc, leii si emblemele si fantomele de antzartz vorbesc de cum traiau parintii acestor oameni, sau bunicii lor, nu se poate decat intr-un Univers in care reforma mintii nu a fost doar un experiment a la Pitesti, sau Gherla, sau Jilava, sau Aiud. De fapt ce-a fost in urbi et orbi, se regaseste si astazi, coloana vertebrala a unei natii strivita prin tehnica Makarenko, si identificarea cu agresorul, si exhibarea unei propensiuni a multor indivizi de-a strica, daca pot, de-a profana, daca le iese, de-a scuipa si defeca pe asfalt, daca nimeni nu le-o cere. Ne inconjuram cu gunoaie si cu caini comunitari ca veritabili vagabonzi ai vremurilor ce suntem.

Cireasa de pe tort la momentele de ieri a venit cand am aflat ca Arhiva spitalului de psihiatrie e tinuta in parteneriat cu o firma privata pe…platforma de la Glina. Nu m-am putut abtine sa nu intreb, tot acolo unde sunt si gunoaiele?

Aceste lucruri sfideaza bunul simt si jignesc inteligenta omului de rand. Acest popor e stramb, cu reguli bolnave. Oamenii dintr-ansul au uitat poate nordul magnetic, sau i-a indobitocit soarele, sau pur si simplu libertatea circulatiei nu le-a fost de-ajuns si astazi, faptic, continuam sa fim o natie de comunisti eliberati dar purtand aceleasi stigmate in vreme ce tsanci se nasc, si cresc, si emuleaza, acelasi comportament pervers de stramutare a granitelor normalitatii, si de-a pune verdele in jos daca se poate, si in cele din urma a calca in picioare orice este bun, si viu, si optimist pe acest Pamant.

Noi nu putem intoarce roata acestei nebunii. Dar din mijlocul ei reclamam bucati. Artefacte. Piese de arhiva care vor arata, poate, candva, ca inainte de 1949 se facea altfel de medicina, ca se facea altfel de economie, si ca 70 de ani nu e suficient sa rupi firul care leaga ziua de ieri de ziua de maine. Si facem asta in vreme ce continuam sa ne practicam meseriile in pofida afirmatiilor unui alt Sef cum ca “Romania nu-si permite sa-si plateasca medicii”. Da, stiu, Romania nu-si permite sa plateasca nimic, nu-si permite decat sa primeasca. Si cand i se ofera, sa refuze politicos.

Am inceput acest proces pentru copilul meu. Vreau sa stie de unde vine, asa cum si eu am stiut, crescand, cine era Regele Mihai, am stiut ca am fost un Regat inainte de-a fi o Republica, am stiut ca exista comunisti dar exista si Rezistenta cel putin acolo, la Fagaras, vreau ca cei ce vin dupa mine sa stie, si sa aibe in mana imagini, cuvinte, franturi ale unei istorii recente dar infestate de bolnaviciunea unei epidemii ideologice inca neasanata, inca viguroasa si independenta de coloritul politic al activistilor. Si totul incepe cu “a vrea”, dupa ce-ai raspuns la intrebarea lui “a putea”, si-apoi se continua cu “a face”. Fac, pentru ca pot, pentru ca vreau.

G.