Iron Maiden – Final Frontier (2010) Review

Exista pe-acest pamant multe feluri de fani. E ca in fotbal, Manchester ii are pe-ai lor; sau ca in rugby, unde daca ai vazut Invictus poate ca te visezi un Springboks fan. E ceva la sportul de echipa care cheama la coagulare. Sa fim multi, sa fim uniti, noi impotriva tuturor, ei ne vor raul dar noi nu ne lasam impresionati. E bine sa fii fan. Fiecare ar trebui sa fie fan al ceva. Sa fii fan e semn de sanatate mintala. Sa fii fanatic, asta e cu totul altceva. Varianta prescurtata a cuvantului fanatic a pierdut odata cu sufixul si gheara patologica.

Eu sunt fan Maiden de mai bine de 20 de ani. Asta face sa nu fiu unul dintre juniorii povestii lui Eddie, si astazi pot zice ca i-am experimentat de la jumatatea carierei lor in sus. N-am fost acolo pe cand cu Beast over Hammersmith, la acea vreme eu visam diversificare alimentara completa si cred ca tocmai dezvoltam prima mea fobie, anume cea la spanac. Nici cand au cantat la Rio, in fata a peste 250 de mii de omeni, in infamul World Slavery Tour (in care multi spun ca Bruce si-a rupt de fapt vocea), n-aveam cunostinte despre alte tari inafara de Ardeal. Cum am putut trai fara Maiden in primii ani ai vietii mele, asta n-am sa pot sti. Dar stiu ca la cosmica distanta e o legatura intre bass-ul lui Steve Harris si neuronii responsabili de starea mea de bine, o limba prin care ne intelegem, asa cum se inteleg mosii la sah in parc. Ne stim, vorba aceea, de-o viata de om.

Ca sa intelegi fandom-ul Maiden e de-ajuns sa mergi la un concert de-al lor. Si mici, si mari, si death-eri si emo’s si trashers si bangers, toti asteapta spasiti sa intre in scena mastodontul. Cu Maiden nu te pui, sunt Parintii Fondatori ai heavy-metal-ului, alaturi de Led Zeppelin, Pink Floyd, Black Sabbath, Judas Priest, The Who, Thin Lizzy, Kiss….si inca ce lista de parinti fondatori ar mai putea fi daca n-am sugera, odata cu asta, ca heavy-metal-ul s-a nascut dintr-o orgie wagneriana (ca sa-i dam dreptate macar o data si lui Joey de Maio cu momentele lui epifanice).

Iacata deci ca un review despre un album Maiden e un exercitiu de exegeza. Ii stiu suficient de bine incat sa scriu despre ei? A trecut destul de mult timp? Daca de obicei n-am scrupule in a-mi da cu presupusul, aici merg pe varfuri. Astfel incat in dulce stil machiavellian incep prin a sugera ca astazi, 15 august, apare al 15-lea album Iron Maiden, care incepe cu o melodie numita Satellite 15…Final Frontier. Multi, dar nu subsemnatul, au facut tulburari de ritm cardiac la realizarea ca hm, ar putea fi o sugestie subliminala aici. Ce fac baietii, au o varsta, mai canta mult? Sau gata, vine cantecul lebedei pe Tamisa? Dupa turneul ultimilor 2 ani, cu multe mii de mile marine facute cu avionul, si sute de mii de oameni pe 5 continente, si la 4 ani de la Dance of Death, Maiden parea bine motivata sa se semneze si sa plece in Bahamas. Ceea ce au si facut, dar nu spre o binevenita pensionara, ci ca sa mai cante un jingle, sau mai loveasca un cinel, cum ii sade bine rocker-ului.

Final Frontier este acum, la a 10-a ascultare pentru mine, cel mai bun album scos in era post-Bailey de sextetul Maiden. Culmea e ca n-a inceput asa. Am avut probleme de la inceput cu single-ul lasat prostimii pentru free download, El Dorado, in aparenta un simplu B-side numai bun de cufarul lui Edward, deci nu multumesc, mai dati-i o sansa. Si-apoi Maiden in spatiu? S-a mai intamplat o data experimentul, pe vremea lui Somewhere in Time, turneu de trista amintire mai ales pentru jacheta cu led-uri a susnumitului Dickinson, dar si pentru singurul turneu care n-a sfarsit pe VHS (din motive lesne de inteles). Albumul o ia din loc groaznic de anost. Gamma Ray, pe Insanity and Genius, au experimentat cu zgomote de osciloscop ca sa sugereze banda gamma de radiatii; Dickinson, pe propriul Balls of Picasso, a folosit intro-ul de riff-uri de chitara la Cyclops pentru acelasi efect. Dar cumva cand treci de puncte puncte (la Satellite 15) te izbeste zidul de sunet al tripletului lead Smith, Murray si Gers, de-aceasta data sub bagheta dirijorului Kevin Shirley (pe care unii il injura ca e old-school, dar din nou, tu n-ai vrea un mix old-school pentru Maiden?). Final Frontier e in cele din urma un snack fata de ce urmeaza. Aici, in paranteza fie spus, al 15-lea album Maiden nu e bun in masura in care nu stiu cati “noi” zeloti va atrage. Pentru un pasionat ca mine care le-a urmarit cariera (mai putin a lui Paul diAnno din motive de mojicie a impricinatului) aici gasesti un veritabil magazin de suveniruri in fiecare compozitie. Reviewer-ul Metal Hammer mustacea, peltic, ca nu e nici o rusine sa te auto-plagiezi dar cu regret, chiar daca la tot pasul e marca Maiden, noua lor productie ii scoate din intreg tronsonul in care i-ai fi gasit, pozitionati, in ultimii 20 de ani. Aici, la albumul 15, fac acelasi salt pe care l-au facut pe Seventh Son cu folosirea de clape in prim-plan, doar ca acum e mana lui Adrian Smith la mijloc, veritabilul menestrel Maiden si omul care langa Dickinson capata proportii gigantice, e arcusul vioarei Sirenei de Alarma si un compozitor cu adevarat unic. Maiden, stimati enoriasi, a devenit progresiv. Inca de pe AMOLAD se simtea chemarea ritmurilor sincopate si-a schimbarilor masive de ritm care sa sugereze si altfel de impostatie decat cea de Breaking the Law (scuze, nu puteam sa scap fara o referinta Priest). Da, exista predictibilitate in structura cantecelor si da, Dickinson a scazut cu mai bine de un semiton in registrul lui, nu mai prinde el un La sau un Si in octava superioara ca pe To Tame a Land sau Where Eagles Dare, si totusi ce conteaza? Omul strapunge orice ecran si reuseste sa deseneze cu vocea o imagine irecuperabila; e cand tanar, cand batran, cand obosit cand incredibil de energic si da, iti dai seama ca lasa totul pentru cantecul care i-a fost dat spre interpretare. Nu e doar o voce (cum e de exemplu Danny Heiman, daca nu-l stiti cautati Lost Horizon), e un om genial care are o voce. Pe Final Frontier strategia de aranjare a cantecelor e in sine curioasa; prima parte a albumului e cea mai slaba, cu momente “Wasting Love” si staccato slow-zid de sunet – uptempo – refren – punte – refren. Coming Home e o “balada” in stilul anilor ’80, numai buna sa arzi gazul din Golf la bricheta, auzi dupa al 5-lea spin trio-ul de chitara acustic peste care Shirley a adunat distors si baterie, si chiar daca e oubliabila (mai putin riff-ul descrescendo absolut delicios), reprezinta o amorsa buna pentru Alchemist. The Alchemist e rapida, e marca Gers, omul le are bine cu mingea si Maiden revin in joc, oboseala dispare si mai ca i-ai mai da o sansa. Am, ca veteran ce sunt, oarece sprancene incruntate vis-a-vis de originalitatea compozitiei lirice, chiar daca melodic Alchemist suna Man on the Edge-like (beat-ul e foarte similar) continutul tematic e slab, fumat si terminat. Maiden au scris The Mercenary, The Trooper, The Prophecy, iar acum The Alchemist. Zau. Limba engleza e mult mai bogata decat atat.

Mijlocul albumului e veritabila gema nelustruita. Celor care nu ma vor crede pe cuvant am sa le fac o invitatie sa asculte Isle of Avalon si Starblind impreuna, si doar pe ele doua. Sa le asculte cu atentie, fara prejudecata, si sa nu se gandeasca wow, Maiden canta prog. Trimiterea la cariera solo a lui Dickinson e inevitabila (Age of Aquarius, tot marca Smith, sau Book of Thel de pe Chemical Wedding, sau chiar title-track-ul, Chemical Wedding), dar si un arc peste timp mult mai vechi atunci cand Harris inca vedea Maiden ca avant structura alterna (ia inclusiv Phantom of the Opera cu bridge-ul de la mijloc). Nu pot sa trec peste cat de proaspat pare Dickinson pe Isle of Avalon. Neatins de timp, neatins de miile de concerte si toate exploziile “Scream for Me Brazil!”, omul navigheaza spre al saptelea cer din al saptelea cer. Domnilor, bine ati venit in Noul Maiden, in a patra decada de existenta. Eddie e in spatiu, dar Maiden stau bine infipti cu picioarele pe pamant.

Ultima jumatate a Final Frontier e isteric de buna. Iti vine sa injuri, de ce a trebuit sa astepti 40 de minute pentru asta? E ca si cum abia acum incepe headlining-ul si seara magica vine odata ce-apun stelele (Starblind). Starblind e un magnum-opus de prog-metal cu influente Thin Lizzy declarate, psihedelic, majestic, foarte matur construit. La paritate, The Talisman e o minunatie epica marca Janick Gers, la o lungime spectaculoasa putin pest 9 minute, urmata in subsol de Man Who Would be King (frumoasa trimitere la Blaze cu al sau monumental album The Man Who Would not Die, ultimul marca Debbie) si de finalul magistral 100% Haris, When the Wild Wind Blows. Lasand aliteratia la o parte, When the Wild Wind… e cel mai lung aranjament de la Rime of the Ancient Mariner incoace, fara umplutura, fara “aluat”, si daca-si va face loc in playlist-ul live cu siguranta va fi iubita de fani. E un final apocaliptic, un scenariu “fallout” pe care noi romanii l-am putea compara doar cu o “melodie despre Cernobil”; e ceva sinistru, dar minunat in fibra up-beat a cantecului, dar si pasajelor in gama minora.

Iacata, deci, Maiden au reusit din nou incredibilul. E un album istoric, dar nu ultimul. Nu are voie sa fie ultimul atata timp cat acesti oameni, care au impreuna peste 300 de ani, mai pot scrie, si canta impreuna, muzica de un asemenea calibru. Cu nota de final ca titlurile melodiilor sunt punctul cel mai slab al productiei, iar coperta e un sacrilegiu pentru toti impatimitii Maiden (si complet disonanta la continutul LP-ului), palaria-mi matura din nou tarana in timp ce o arunc in fata acestor domni. Multumim, stimabili, ca ne-ati cantat, si incantat.

9.5/ 10

G

3 thoughts on “Iron Maiden – Final Frontier (2010) Review

  1. Foarte bun review! Te felicit cu o singura observatie: daca the trooper, the mercenary, the prophecy si the alchemist incep toate cu the nu inseamna ca au tema asemanatoare… Bruce e fan Crowley – alchimia e un lucru la ordinea zilei pentru el!

    Up the IRONS!

  2. In 1985 la Rio au avut 400 mii de oameni.
    250 mii au avut la Rock in Rio III, in 2001.

  3. Salve,

    Super review si te felicit in primul rand pentru documentarea extraordinara care nu poate fi decat rezultatul unei pasiuni devoratoare pentru Irons. Mie personal imi plac mult numai “starblind” si “coming home” , dar mi-am dat seama si de ce imi place starblind atat de mult din pacate: seamana izbitor cu “Infinite Dreams” la “bucata”, spre exemplu:
    “The preacher loses face
    With Christ.
    Religion’s cruel device is gone.
    Empty flesh and hollow bones
    Make pacts of love but die alone.
    The crucible of pain will forge the
    Blanks of sin, begin again.
    You are free to choose a life to live
    Or one that’s left to lose.”

    Am dreptate sau halucinez?

    Numai bine,

    Flo

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s