Doua mii

Un bebelus mort egal cinci mii de lei. Ars. Un bebelus viu egal trei mii de lei. Ars. Scadem bebelusul viu, ars, din bebelusul mort, ars, si aflam costul unei vietii nascandu-se in Romania, in 2010. Doua mii de lei. Ieftin. La fel de ieftina e si aritmetica slujbelor suplimentare, si a kilometrilor pe care sa te apuci sa-i petreci in bejenie ca doar de-aia avem “libertate”, de ce sa n-o punem la incercare si daca avem drum prin Timbuktu de ce nu ne-am duce si pe-acolo, in fond “Romania nu-si permite sa-si plateasca medicii si profesorii cum isi cuvine”. Cine e Romania? Unde e Romania? Si ce-a mai ramas din ea? A fost posibil sa dam un leu pentru Ateneu, am putut ajunge sa contribuim fiecare la fantezia morbida a acestui guvern cu 1000 de Euro per cap de contribuabil in doar 9 luni; datorie pe care n-am antamat-o eu dar murind aici o voi plati, la o adica, la fel de contribuabil si ieri, si azi, si maine. Am inaltat mall-uri. Am netezit drumuri. Mancam anual sase miliarde de Euro in Romania. Vreti sa stiti cate ajutoare pentru bebelusi morti arsi intra in sase miliarde? Undeva peste cinci milioane. Iar din diferenta sinistra, uluitoare, a contopistului care azi a taiat chitanta pe-o diferenta “modica” aflam ca de bugetul minunat al Romaniei pe viata ne-ar ajunge de vreo 18 milioane de bebelusi. Prematuri, dar totusi 18 milioane. Numai bine am inlocui garnitura, si ne-am fauri alte vieti, si-am trai precum ministrul economiei “descurcandu-ne din 1500 si cu nevasta somera acasa”. Facand economie.

E bizar, o pacienta de-a mea care si-a dat demisia recent de la un servici de 1000 pe luna isi facuse un calcul analog, cum ca ii trebuie 500 de lei in plus ca sa poata supravietui. Asta insemna chirie, facturi, apa, paine, ocazional un mezel, un gratar bine desicat si in rest speranta, multa speranta cu covrigi. Si caini cu covrigi. In coada. Si – minunea minunilor din ostrovul florilor – a obtinut o slujba e 1500 de lei. La ea diferenta dintre viata si moarte a fost si mai mica, de doar 500 de lei. O treime din viata unui bebelus, ea aflata acum la o treime din speranta ei de viata si inca lovind din maini si din picioare un inamic invizibil. Raul din oameni? Nu, nicidecum. Cifrele care ne inconjoara sunt surpriza unei existente in care nu exista decat fericirea de la rasul ierbii si ocazionala isterie criminala, imperturbabila, fatalmente legata de apararea unei iertari a priori si a posteriori. Toate ca toate dar dupa nemernicie si dezmat, si “lucrul Diavoului” avem bune sanse – ca un alt pacient de-al meu – sa ne propunem ca de la anul ne ducem la Domnul. Ieftin, din nou, nu? Cat costa o constiinta murdara, dar cat te costa sa stii ca ai vieti murinde pe maini? Acei oameni si-au dorit sa aiba un copil, femeile acelea au trecut prin fiecare faza mai intai testul de sarcina pozitiv, apoi li s-a dozat gonadotropina urinara; apoi au facut, la sase saptamani probabil, prima ecografie pe care se vedea doar un bob de susan, atat era de mare; si-apoi la doisprezece saptamani se vedea inima batand cu putere, undeva pe la 140 de batai pe minut, audibil cu sonda ultrasonica, viguros, semn ca viata se auto-propaga; iar pe la 15 – 20 saptamani se vedea deja burtica si parintii au stiut, daca au vrut, ca vor avea baietel sau fetita. S-au hotarat daca va fi roz, sau albastru, au inceput sa viziteze magazine cu hainute. Cu jucarii. Au fost la targul de mamici poate. Au primit bucuria familiei pentru ca intre timp aflase si familia. Poate era primul copil. Poate al doilea. Si-au ales cam tot pe atunci si un medic care sa-i acompanieze pe un drum fara intoarcere; a-ti dori sa devii parinte e un moment de devenire in viata unui om, e marele salt catre galeria tuturor stramosilor fara de care astazi n-am fi fost aici; prin poarta parentarii devenim nemuritori, linia noastra merge mai departe pana la sfarsitul lumii, poate. La 24 de saptamani au aflat, la a doua morfologie de sarcina, ca peretele abdominal e inchis; ca inima nu are defecte; ca exista creier mare, creier mic, cinci degete la maini, cinci degete la picioare, ochii s-au format si aproape si pleoapele. Acum miscarile copilului pot fi simtite, si cam tot acum se termina si perioada de volatilitate in care pot sa apara avorturi spontane. Dupa jumatatea celui de-al doilea trimestru astfel de accidente se mai intampla, dar rar. Iar in ultimul trimestru de sarcina cand bebelusul nu mai are loc in burta si impinge cu mainile, cu picioarele, se vede prin piele, si e o bucurie sa il simti reactionand, iar parintii vorbesc cu el, si-i spun deja pe nume, si-l alinta, iar copilul raspunde si e un membru plin al familiei, e inclus deja in toate planurile de viitor, e ca si cum ar fi deja acolo, are locul lui pentru haine in dulap si camera lui, si patutul lui, lucrurile lui si locul lui in lume. Nu ramane de facut decat gestul de-al aduce pe lume. O nastere, o punte sacra dincolo de care viata se schimba.

Domnule presedinte, domnilor ministri, nu exista pe aceasta lume ofensa mai mare, mai demna de blestemul unei natii decat sa reduci o astfel de poveste la o suma nu doar penibil de mica, dar asociata cu un cinism al bestiei pe care, inexplicabil, nu-l pot pune decat in categorie altor mari crime la adresa umanitatii si drepturilor acesteia. Pierderea unei singure vieti nu are cost; mutilarea ei, prin insasi suferinta adaugita, si travaliul individului si-al familiei acestuia, o povara imensa pentru ceilalti membri ai comunitatii care empatizeaza, si sufera alaturi de cei loviti. Vai voua, vai de voi.

G

(LE: pardon, am gresit, un copil ars, dar viu, costa doar 3000 lei)

10 thoughts on “Doua mii

  1. Mda. Ma dispera. Nici bebelusii morti nebotezati nu vor avea parte de slujba la inmormantare. Asta dupa ce ca 1500.
    Suntem acraniati?

  2. n-auzi ma ce zice tovarasu presedinte: ca sistemu’ nu functioneaza fiindca se face risipa in sanatate? trebe stopata risipa (probabil e vorba de salarii, fese, algocalmin sau xilina, manusi chirurgicale, seringi, bisturie sau dracu’ mai stie ce se mai risipeste pe nenorocitii astia de bolnavi sau pe medicii astia care se incapatineaza sa-i trateze), si sistemu’ isi va reveni si tovu se va opera loco, nu mai suportam si cursa de avion buc-viena-buc.
    tovarase presedinte: sugi pula. de 2000 de lei.

  3. Pingback: avemblog.net

  4. Este ingrozitor de dureros ce s-a intamplat si ingrozitor cu NIMENI nu isi asuma niciodata responsabilitatea. Pentru mine solutia este simpla: daca voi dori un copil, acesta se va naste la Szeged, la cativa km de Timisoara. Decat maternitati murdare si sictir, prefer sa platesc banii respectivi pentru a avea ceva mai multa siguranta ca nu imi va muri copilul de indiferenta celor care ar trebui sa aiba grija de noi.

  5. Sandu, observatiile se anuleaza in urma unor evaluari cu parametri.
    Argumentele sunt nevalide si nedeductive. Keep working!

  6. @dojo: va plang pe voi, mamicile din zilele noastre. Incubatoare cu computer, saloane incuiate cu cartela electronica… am intrebat-o pe bunica cum a nascut. Moasa a ajutat-o apoi i-a dat pruncul si nu l-a mai dezlipit de langa ea. Asa e normal si asa ar trebui facut. Daca te lasi pe mana altora e jale. Eu nu mi-as lasa bebele de sub ochi nici-o secunda.😦

  7. “Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.”
    Eliade

  8. Ia sa vedem daca incape tot citatul, merita citit, parca l-ar fi scris azi de dimineata:

    Mircea Eliade
    [Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

    “Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918, lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

    Dar cred c̣ este o criṃ care nu va putea fi niciodaṭ uitaṭ: acesti aproape doụzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai c̣ i-am pierdut (si c̢nd vom mai avea ̨naintea noastṛ o epoc̣ siguṛ de pace at̢t de ̨ndelungaṭ?!) Рdar i-am folosit cu statornic̣ voluptate la surparea lenṭ a statului rom̢nesc modern. Clasa noastṛ conduc̣toare, care a avut fr̢nele destinului rom̢nesc de la ̨ntregire ̨ncoace, s-a f̣cut vinovaṭ de cea mai graṿ tṛdare care poate ̨nfiera o eliṭ politic̣ ̨n fata contemporanilor si ̨n fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politic̣. Nu e vorba de o simpḷ g̣iṇrie politicianisṭ, de un milion sau o suṭ de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui ̨nṣsi existenta istoric̣ a neamului rom̢nesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai ṿd.

    Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

    Nici nu mai g̣sesti cuvinte de revolṭ. Critica, insulta, amenintarea Рtoate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai ṿd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de c̣petenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

    Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

    Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

    Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

    Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

    Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

    Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

    Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

    Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

    Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când * de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

    Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

    Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

    …Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

    Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

    C̣ pilotii orbi s-au f̣cut sau nu unelte ̨n m̢na stṛinilor Рputin intereseaẓ deocamdaṭ. Singurul lucru care intereseaẓ este faptul c̣ nici un om politic rom̢n, de la 1918 ̨ncoace, n-a stiut si nu stie ce ̨nseamṇ un stat. Si asta e destul ca ṣ ̨ncepi ṣ pl̢ngi.

    [Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s