Laudatio?

Ma tot fastacesc, in sinea mea, de-a aborda in urmatoarele un subiect blasfemic, complet anti-popular in anumite medii prin care ma invart. E o fastaceala evolutionar valida, cochetez cu ideea ca oameni nenumiti (despre care din cand in cand un doritor de bine imi mai atrage atentia “domnul doctor, atentie nu doar la ce scrieti ci si la cine vi le citeste) ar putea sa “ma tina minte”. In Romania nu vrei sa te tina nimeni minte decat in instante in care tu l-ai calcat pe cap. Altfel …

Deci domnilor, spre luare aminte!

In Cotidianul, in aceasta dimineata, un interviu fluviu cu doctorul Ciurea mi-a lasat un gust amar. Galon: “Prof.Dr.MSc. Alexandru Ciurea: “Un chirurg poate fi in aceeasi zi print si cersetor”. Motivul pentru care mi-a lasat un gust amar este titlul pe care il reproduc verbatim. Si am acest gust amar, salciu, nu pentru altceva decat pentru formularea titlului academic al domnului profesor Ciurea. Domnia sa are un doctorat facut cu regretatul profesor Arseni, in prezent nume de spital. Pe de alta parte domnia sa nu are un Master of Sciences (MSc). Dansul este un PhD, poate cel mult sa fie un “doctor in stiinte medicale” (varianta romaneasca), caz in care initialele sunt teribil de redundante (nu poti fi PhD si MSc in acelasi timp…). Iar asta ma duce cu gandul catre alta experienta cu momente umoristice. La spitalul unde am activat o vreme dupa intoarcerea in tara, la intrarea in CABINETUL “doamnei profesor” statea scris, pe placuta aurita, acelasi lucru (cu un freudian slip printre randuri) Prof. Dr. Cutarica, profesor universitar, doctor in stiinte medicale, sef de sectie blah blah.

Ego-ul hiperinflat al protipendadei medicale romanesti de secol XXI e la fel de ridicol precum si titulaturile unora dintre acestia. Iaca-ta realitatea de la care plec in revansa: sunt parintii, si in anumite cazuri bunicii, exodului. Isi proslavesc “inaintasii” uitand ca inaintasii lor au fost formati intr-o era ante-comunista. Ei, epigonii, n-au stiut a continua buna practica si buna traditie medicala iara astazi deplang, la unison (desi cu ghilimelele de rigoare) “decaderea sistemului medical”. Nu vin aici sa impietez asupra calitatilor profesionale ale domniilor lor, vin doar sa observ marele marasm al generatiei mele, anume “lipsa de mentori”. Ei s-ar dori, poate, dar adevarat este ca acest aprentisaj cult, si de cult, in medicina romaneasca s-a fisurat ireversibil in anii de dupa 1989, timp in care invatamantul a ajuns in ruina, istoria-ne in buna masura la fel, iar astazi ne aflam mai insularizati decat vreodata aratand cu degetul la un stat caruia-i punem pe umeri povara exodului.

Nu statul e de vina pentru exod. Statul e de vina pentru cateva lucruri strict administrative care, odata ce-au parasit coridoarele afumate si corupte ale ministerului, primariei, organizatiilor de resort, ajung catre utilizatorul de produs final. Si domnul profesor Ciurea, si subsemnatul, suntem utilizatori de produs final. Tot ce-au stiut a zice domnii colegi din generatia pasoptista medicala a fost “subfinantare”. Dupa care au stiut a-si consolida paranoic pozitiile academice cu diverse clici, clicute, cliculite, caci mare saracia dar si mai greu e sa scapi de ea. Printre randuri, si la fiecare dintre oamenii catre care ne putem orienta aceste laudatio, regasesti o gandire aparent coerenta a ce trebuie sa fie “bine” in medicina romaneasca. Si-atunci cu atat mai mare nemernicia unora, imi zic. Sa stii ce e bine, si totusi sa faci rau? Ce spune asta despre tine? Nu e cazul profesorului Ciurea, evident, dansul in aceasta poveste este prezent doar datorita titlului si, ocazional, prin prisma sabloanelor pe care le vehiculeaza vis-a-vis de “medicul tanar”, zis si “carlan” dupa sentimentele unui alt mare ganditor aflat in viata. Intamplator cunosc sansele unui rezident de neurochirurgie sa opereze.

Cunosc sansele, mai mult, ca un medic care se specializeaza intr-o ramura chirurgicala sa ajunga medic specialist si sa nu fi pus vreodata mana pe bisturiu; si asta cum se cheama? Si da, cunosc medici psihiatri care n-au deschis in viata lor o carte, pentru care profesia noastra e in continuare un exercitiu de sarlatanie pe care daca il faci lautareste ai sa-i duci de nas pe micuti. Aceasta prestidigitatie, insa, trebuie sa inceapa cu un tertip Barnum, prin care sa iei fata audientei. Cat mai multe pixuri, cat mai multe zorzoane, daca se poate si-o mica escorta de capete plecate, atitudinea golaneasca de superioritate faceti loc, bai vitelor, ca trece domnul doctor la vizita, iar vitele se executa, lasati domnul doctor ca v-o tragem noi pe partea cealalta, ce n-aveti nevoie odata si-odata de noi, muritorii? E o cultura a demascarii urmata de re-educare le fiecare pas al coagulului social, oameni care nu-si imbratisaza cu mandrie apartenenta la o patura anume ci fug de ea catre un “ceva” mai cu mots, narcisic, prostu daca nu-i fudul parca nu e prost destul.

Ce-ascunde aceasta nevoie de ochi calzi si o mana calma pe crestet? In cazul profesorului Ciurea ar fi blasfemic din partea mea sa incerc o analiza de la distanta vis-a-vis de structura dansului de personalitate. Pe de alta parte as fi un bun cirac al unei emintente psihiatre de Romania daca as face tocmai asta. Asa m-a invatat dansa la o luna dupa intoarcerea mea in tara, domnule profesor, va jur. Iar dumneavoastra, la randu-va, academician profesor doctor neurochirug sef de clinica spuneti asa (spicuiesc din opere alese):

“Tot timpul s-a discutat că dacă duci o viaţă cât mai cumpătată, cât mai liniştită, fără tutun, fără alcool, fără nopţi pierdute etc., o să trăieşti mai bine, mai mult şi mai sănătos. Winston Churchill a fumat trei-patru trabucuri pe zi, a consumat alcool în fiecare zi, a fost un sedentar, o persoană obeză şi totuşi a trăit foarte mult şi cu o minte lucidă până la 92 de ani. Deci se infirmă aceste afirmaţii”.

Mie mi-ar ingheta buzele, ca medic, sa vina o zi in care sa ma citeze cineva sustinand o astfel de imensitate. Spuneti-i asta sotului pacientei mele care moare de cancer pulmonar, venind dintr-o familie in care tatal, fratele si cumnatul sau au murit de cancer pulmonar. Sau pacientei mele care face mastectomie totala in cateva saptamani la acelasi chirurg la care s-au operat, de cancer, sora si cumnatul sau. Spuneti asta intr-o tara unde speranta de viata e undeva spre 70 de ani, ce-i drept mai buna decat in Rwanda dar cu 10 ani mai scurta decat in Europa de Vest, sau America de Nord. Unde fumatul omoara un om odata la 8 minute, unde alcooul omoara un om odata la 10 minute si unde, odata la 3 ore, o persoana alege sa se sinucida. Despre ce vorbim aici? Functia nu ar trebui sa-l innobileze pe om, ci sa-i confere o autoritate inainte de a deschide gura, ca dupa ce-ai deschis-o cu greu mai poti lua inapoi ce-ai copt cu mare greutate. Uite de exemplu Gordon Gallup de care scriam zilele trecute si-a pus lumea in cap dupa ce-a publicat un articol in care se intreaba daca “sperma are proprietati antidepresive”. Sau maretul Stephen Hawking, recent decretant al faptului ca datorita legii gravitatiei nu e nevoie (vorba lui Laplace) de ipoteza unui Dumnezeu pentru aparitia unui Univers. Ce fac dansii se numeste “eminence based practice”. Or eu nu functionez asa; eu iau in considerare evidentele.

Iar evidentele mie-mi spun ca esafodajul academic medical la acest moment, in Romania, e o suma armonica a impostorilor in domeniul cercetarii. Am compasiune pentru multi cercetatori din Romania care si-au pus semnaturi de subsol pe tratatele facute de altii, “cartidin carti”. Am compasiune pentru nevoia obstinata a medicului roman de-a fi si el “in rand cu lumea” pe cata vreme, ca si alti crescuti dincolo de cortina de fier, n-a putut face un exercitiu academic liber si concertat. Am compasiune pentru lucrarile unor oameni care s-au zbatut sa pastreze, sa fie depozitari, ai unei istorii medicale romanesti care se intinde pe 3 secole. In vreme ce spitalele isi topesc arhivele profesorii de medicina romani se felicita pentru bunele rezultate. In vreme ce in ultimii doi ani a plecat 25% din personalul medical continuam sa analizam, cu profunzime, ce calitati deosebite are medicul roman.

Astazi nu va doresc un laudatio. Saptamana trecuta intr-o discutie cu un oficial al primariei am fost “periat” ca vai, domnul doctor, va felicitam pentru ce treaba buna faceti, e minunat, e nemaipomenit. Domnilor, puneti fapta unde e vorba.

Numarul meu de telefon e public; la fel si adresa mea de e-mail. “Se stie” ce fac. “Se stie” expertiza. Ce-mi pasa, insa, e ce las in urma si nicidecum un nume. Unde mergem numele nu se scriu decat cu creion chimic pe lemn de fag. Ce vreau sa las in urma e o poteca prin desert. Un numar de pasi de dans pentru ca si altul sa invete. Un mesaj pentru alti robinsoni. Si o chemare la arme, pana la urma.

G.

Advertisements

2 thoughts on “Laudatio?

  1. Brilliant!
    Bine ca macar avem acces la informatie si putem face o comparatie..pacat ca inainte de a putea profesa in strainatate trebuie sa reusim sa renuntam la unele reflexe gresite induse tocmai de aceeasi generatie de dascali care se plange acum de urmasii carora le preda stafeta..

  2. Pingback: Bune de citit: 6-12 septembrie | Dojo Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s