Punct. Contrapunct.

Poate ca unele discutii ar fi trebuit purtate nu ieri, nu alaltaieri, ci acum cativa ani de zile. Fac ele vreo diferenta acum? Practic, nu doar acolo unde depozitam aspiratiile, si sperantele noastre. Da, probabil ca practic – tot eu imi raspund – nu exista un “prea tarziu” sa intri pe aleea amintirii traumatice. Exista acolo – si-o constat de fiecare data – un vid care asteapta sa fie umplut cu ceva. Comuniune umana? Validare empatica? Mintea altuia care sa vina sa re-puna in ordine constantele magnetice ale unui univers zdruncinat de consecintele propriilor actiuni? Cine suntem noi, nordul altuia…

Doctorii varstnici – varstnici dupa calapodul nostru, fara varsta dupa un calapod universal – inca mai vad pacienti. Inca mai opereaza. Inca mai iau decizii medicale dintre care multe bune; multe unice pentru ca aici ajuta sa ai zeci de ani de experienta; si cateva decizii proaste, sau neinspirate. Mana a mers bine, ochiul a ramas ager, mintea stia pe nepipaite unde sa conduca bisturiul. Dar n-a fost destul acum doua luni, cand telefonul si tomograful s-au defectat, si a fost nevoie de sange si pana a venit copilul a facut ischemie cerebrala. De aici, din sala, devine inceputul de pierdere de viata a unui om. Si da, in spitalele din Romania se moare. S-a murit dintotdeauna. S-a murit cand nu trebuie. S-a trait pe neasteptate. Impredictibil. Nedrept uneori.

Pentru mine, ca psihiatru, ca suicidolog, scopul nu e sa starpesc suicidul in lume. Stiu ca pentru unii oameni exista un final in suicid pe care nimeni, si nimic, nu-l poate altera ca mers in timp si spatiu. Dar ei sunt o minoritate popperiana, ei sunt exceptia regulii, ei sunt ca florile de mac intr-un lan de grau. Iar spicele sunt toti ceilalti care ar mai fi avut viata, cei care sucomba in fata bolii pentru care noi, medicii, avem, am fi avut, sau poate vom avea solutii. Pentru chirurg la fel. Sunt oameni unde probabilitatea exitus-ului este mare. Moartea, pana la urma, vine natural, melodic, si e o continuarea fireasca a vietii. Obsesia noastra cu prelungirea artificiala a unei existente care ne ofera noua un paleativ la durere, dara recipientului nu-i modifica dramatic constantele zilelor, face sa cerem uneori de la medic sa uite de Hippocrat. Si sa faca mai intai rau. Un rau mai mic pentru a preveni moartea, “raul mai mare”.  Dar mai sunt si dintre aceia care aveau viata. Aveau zile. Optiunea chirurgului de-a intra sa opereze o persoana, si esecul de-a nu-l fi salvat, cu atat mai sfasietoare cu cat vine apoi in fata familiei, si le spune ca au fost complicatii. Ca tumora invada marea vena a organismului care intoarcere aproape doua treimi din volumul total de sange la inima. Si ca starea copilului nu e foarte buna. Nu spune cuvantul. Dar umbra a intrat deja in incapere.

Iar noi fugim de apasarea umbrei. In cultura noastra totul se cerne in culori violente care fura lumina ochilor; tipete, urlete, bocete si afurisenii. Ritualurile noastre de ingropare de-sacralizeaza trecerea omului in egala masura in care o bagatelizeaza. Plangem pana la groapa, si-apoi repede la masa si la ciocnit varii pahare de rachiu, ca de morti numai de bine. Inevitabil trecerea cuiva in amintire e un moment abisal, dar in memoria celor trecuti ce sperie, ma gandesc, nu e senzatia interna de pierdere permanenta, ci una de hoardele familiei largite care pe mine – cel putin – ma indispun la simpla contemplare. Anume ca prefer solemnitatea gotica a catolicului, demnitatea si compozitia celor dragi care aleg sa sarbatoreasca viata unuia plecat, si nu poate ultimul moment penibil al existentei sale, recte moartea. Chestiune de gust.

Inapoi la moartea pe masa chirurgului. N-a fost cazul aici, adica nu i-a murit pacientul sub bisturiu. Mana lui a controlat hemoragia. Tumora, in buna parte, a fost scoasa. Este – asa a inceput discutia noastra de ieri – una dintre cele cateva sute de operatii pe care le-a facut la astfel de boli, si prima oara cand i se intampla asa ceva. Dar acum copilul moare pentru ca ischemia, adica lipsa de sange in anumite zone din creier, face ca el sa nu mai aibe constienta, si constiinta. Si probabil ca nu le va recupera niciodata. Cum duci o astfel de veste familei? Imi spune nu ii pot condamna ca se uita la mine ca la un criminal. Am si eu doi copii, am patru nepoti. Am fost si eu in vizita la o ruda la spital si am intrat sfios, si sunt doctor, nu? Ma uitam in stanga, in dreapta, cam saracut, la noi e mai curat decat la ei. Si-apoi, zice, i-am ajutat cu ce-am putut, le explicasem dinainte ca e tumora dar n-au vrut sa creada. Le-am explicat riscurile dar n-au vrut sa auda. Noi, medicii, avem ceva cu cancerul, ne enerveaza, vrem sa facem ceva sa-l invingem, mai ales la copil. Pentru ca e nedrept? – intreb eu, dar el deja se uita absent, prins intr-un eidetism de moment. Iar retorica mea se topeste in aerul greu al camerei de garda, in timp ce telefonul vechi, cu disc negru si maner verde decolorat incepe sa sune.

Eu nu am in fata un criminal, mi-am spus in sinea-mi in acel moment. Vei numi criminal pompierul care n-a reusit sa salveze omul din incendiu? Vei numi criminal pe acela care a alergat nebuneste cu ambulanta la locul unui accident pentru ca sa ajunga cinci minute prea tarziu? Aldous Huxley remarca in Punct Contrapunct ca dragostea oferita, si dragostea referita, vin uneori in contratimp. Ai dat-o cand nu trebuia si ai primit-o cand nu se mai putea. Exista un cuvant neinventat care sta intre tine, si medicul care ti-a operat tatal/mama/fratele/sora/copilul/prietenul si n-a reusit. Nu faci nicicum vreun legamant prin care ramai recunoscator cuiva doar pentru ca a executat niste manevre cu maiestrie, daca in cele din urma nu a mutat roata predictibila a mortii spre un alt rezultat. Dar de ce-ar fi crima, prin proximitate, slova la indemana? Ai in fata un halat alb, un salvator de oameni prin excelenta.

Iar oamenii nu-i mai dau buna ziua cand vin sa-si vada copilul in coma. In discutia noastra, care s-a intins pe multe ore cat am simtit ca va fi fost nevoie acesta a fost momentul electrizant, in care as fi putut sa jur ca zbarnaiau ferestrele incaperii. Cum arata un doctor care plange? Voi nu-i vedeti vreodata. De fapt nu era plans, era o pacla pe ochi care au vazut mizeria lumii ascunsa prin cele mai adanci cotloane ale trupului plapand de copil. Aici e sufletul omului zdrobit, cumva ne facem meseria sperand, al randu-ne, in bunatatea unei lumi care ne va intoarce bunatatea.

Uite, eu stiu ca va vorbesc de doctori altfel decat v-ati obisnuit. Si unii dintre noi sunt lepre, bestii dezumanizate care-au mai uitat sa conjuge verbul “a fi”  si verbul “a face” legat de vreun bine moral. Dar la fel in orice loc al comunitatii mele m-as uita voi gasi oameni care nu meritau trai, si oameni care nu meritau muri. Catre cine ma voi uita cu speranta? Si despre cine voi povesti? Despre lepra care mi-a cerut bani ca sa imi puna mana copilului in ghips? Sau despre acela care isi tortureaza constiinta daca la operatia aceea, in ziua aceea, a devenit partas la o durere care astazi nu ii e doar imputata, dar si refuzata.

Sa lasi mereu loc de buna ziua. Asa m-au invatat pe mine oamenii intre care am crescut. Asta, si nu lovi pe acela care a vrut sa te ajute. Ca si tine, e om, si nu ti-a promis o minune, ti-a promis ca va pune pe masa tot ce are el mai bun, anii in care-a invatat, mainile pe care le-a antrenat, judecata pe care-a ascutit-o pana la o taime de brici. Doare enorm cand nu e de-ajuns. Dar durerea ta e durerea lui.

Inevitabil oamenii au adus televiziunea. Televiziunea l-a mortificat, mai mult, ca fiind unul dintre multi cu sange de copil pe maini, astazi, ca de obicei sistemul e deplorabil vii pentru o “banala” X si pleci mai rau decat ai venit. Se uita din nou la mine cu aceeasi pacla pe ochi, e ceva indescriptibil, pe moment mi-aduc aminte de o boala rara, Moya Moya, numita asa dupa un fel de ceata care se intampla in Japonia si parca vad aceeasi ceata aici, densa, apasatoare, si zice nu pricep, daca e ceva banal ce sa fi cautat la spital? E absurd, acesti oameni nu-si dau seama ce mesaj dau celor ce-i privesc? Ma uit din nou la mainile lui cazute intr-un fel de cumpatare, e parca in fiecare dintre ele s-ar mai afla cate un creier. Aceleasi maini au mangaiat o sotie despre al carui sot s-au spus lucruri ingrozitoare. Aceleasi maini au primit sarutari de la oameni carora le-a salvat copiii. Ele poate au sters fruntea de oboseala noptilor nedormite. Dar ce pot face doua maini pentru o amintire pe care acoperirea ochilor n-o alunga?

Nu avem voie sa ne blestemam chirurgii la o existenta in care stau cu o sabie deasupra capului inainte de-a pleca, spre spital, dimineata. Nu avem voie sa ne obligam medicii la gesturi unde sa-si fereasca mai mult integritatea decat pe cea a pacientului lor doar de teama unei violente extreme daca vor gresi, cu sau fara de voia lor. Nu avem voie sa ne deprivam pe noi insine de relatii cinstite, si loiale cu un medic caruia sa-i spunem “al nostru” si caruia sa-i dam loc in familia noastra largita. Iara voi, care saditi paranoia in mintea celor care vrand, nevrand, devin cautatori de servicii medicale rusine, si uitati-va bine la voi. Cand a fost ultima oara sa fi incurajat populatia ca uite, avem profesionisti buni? Cand a fost ultima oara cand veti fi oferit voi, din prinosul muncii voastre, fonduri pentru renovarea unei sectii? Am intrebat, intreb si am sa continui sa intreb atata vreme cat noi, medicii, facem un apostolat deseori nedrept, pe care unul nu-l imbratiseaza cu placere cand vine ziua sa decida pretul serviciului lui.

Astazi scriu despre medic. Sper sa scriu despre cel viu, in carne si oase cu care am discutat ieri, nu despre o relicva pe care o vom mentiona la randu-ne cand vom fi batrani si vom vorbi de marii pe care i-am “mai” prins in vreme ce-am lasat pe cei prezenti sa plece, sau sa se prapadeasca.

G.