Niste randuri despre nimic in mod particular

Freud ar fi mandru. Am sa fac un pic de libera asociere; o practic din cand in cand, mintea noastra prea se osteneste a vedea lucruri biciznice precum directie, orizont, indreptare, scop, cale finala, conjunctie a tuturor energiilor telurice care pot sa bantuie un individ prins in prea multa miscare browniana a la Gustave le Bon. Deunazi am scos, un moment, capul din mocirla. Azi l-am bagat la loc bine infipt, m-am intors la munca de dat cu sapaliga pe plivajul cosmic al natiei mele Romania, in a carei limba gandesc, in a carei gradina-mi fac curte insumi, altii imi sugereaza chiar sa scap de garduri (bune, vecini buni). M-a intrebat un pacient astazi, mai in gluma mai in serios, auzi dar pe tine cine te trateaza cand te umpli? Mi s-a parut extrem de amuzanta o priveliste gargantuana a psihiatrului cu capul cat o tolba unde pune bine perle scuipate (transferential, bine priceput) de diversi clienti care odata ce si-au golit pipota pleaca eliberati, in timp ce saracul profesionist iese, zi de zi, secatuit catre niste plaiuri ale vanatorii unde, ca in cantecul de drumetie, altul ii va lua locul.

Am cazuri noi, am cazuri frumoase. Am poate cea mai interesanta meserie din lume cu atat mai mult cu cat mai privesc uneori, cand nu-mi mai ajunge cartea si teoria si simt nevoia sa o reinventez aplicata la ce vad, si la ce simt, si la ce gandesc dupa ce s-a terminat ziua si vad ca nu, nu intotdeauna scripta se potriveste cu experienta in dinamica, gand la cand si cot la cot cu pacientul, si cand ma uit la ce fac ma infior. Uite, deunazi am descoperit culoarea suicidului in mintea unei paciente care mi-a spus ca gandurile ei de moarte au o culoare galbena. Nu neagra. Mi-am adus aminte de notiunea de foc si pucioasa care i-a ingropat pe locatarii din Sodoma si Gomora. Revin ciclic la Sodoma si Gomora dintr-un motiv simplu, anume ca in Sodoma si Gomora Lot face un gest absolut abominabil anume pentru salvarea mesagerilor Domnului o scoate in fata casei pe insasi fata lui care (surprize surprize!) urmeaza a fi violata, cu bestialitate, in serie si fara remuscari, de populatia orasului careia-i framata madularul la gandul ca vor servi, la desert, carne tanara de “import”. Arderea pacatelor se face in culoare galbena.

Tot astazi am facut o paralela dintr-o data utila intre zebra (trecerea de pietoni) si cimitir. Momentul de insight a venit cand am convenit ca prin amandoua iti indrepti pasii dar nu-ti convine sa te opresti pe trecerea de pietoni (din motive lesne de inteles). De ce au oamenii nevoie pe cimitir? Ca sa stie ai cui sunt, mai baiat. Mi-am adus aminte, cu aceeasi ocazie, de un alt caz in care fata mamei plangea, si era deprimata, pentru ca de fapt mama in fiecare an, pe furis, fara sa-i fi spus vreodata fetei, se ducea la cimitir sa ii puna flori mamei sale biologice care murise la scurt timp dupa nasterea ei; de mana ei, nu de a altuia. Si i se pierduse urma, si-acum nimeni nu avea voie sa planga sau sa protesteze vis-a-vis de faptul ca un membru al familiei fusese, oficial, trecut sub tacere. Shh. Hai sa nu vorbim despre asta. Cum te simti? Cum ma simt?

Saptamana trecuta soacra unei paciente proaspat operata de chist ovarian, si care la 48 de ore post-op a trantit, brusc, o serie de atacuri de panica subintrante, m-a intrebat daca nora ei se va face bine…ca stiti ca fetita ei a murit acum 10 ani, tot in spital, si ca nu pot nici macar sa plang in fata ei. De ce nu doamna? Pai pentru ca nu vreau sa sufere. Atunci plangeti in fata ei, doamna, acesta e gestul de sanatate, de aici incepe bunul simt, de la plans, doamna, hai sa plangem si sa ne ostoim unul altuia caci din mascarada normalitatii nu iese decat o mascarada de viitor, si iacata unde poate duce.

Pacientul meu cu ganduri ca are o infectie oculta in creier, care ii pleaca de la dinti si din care cauza ameteste si nu se vindeca, si simte cu cum infectia i se intinde la meninge si dupa aceea o sa-i cuprinda toata substanta cerebrala, si care are corzile vocale inflamate si de-aia a ragusit, de s-a speriat si ORL-ista cand l-a vazut, a chemat ambulanta. Ambulanta l-a dus la spitalul de psihiatrie (o ambulanta inteligenta). M-a sunat sa ma intrebe daca la spitalul ala se trateaza gripa, ca el nu ramane daca nu-i trateaza si viroza respiratorie. L-am asigurat ca o sa-i faca si analize pentru infectie in caz ca o are, dar hai sa convenim ca ar merita sa petreaca niste zile in buna companie a colegilor mei. E o invitatie ca la hotel. Al inclusive. Cu mic dejun inclus, gratuit, de tip bufet suedez, marmelada din partea casei.

R. mi-a sugerat ca i s-a sugerat ca e semn de boala mintala sa te indragostesti. Mai ales pentru o persoana in cazul lui, cu antecedente de iresponsabilitate, o mana foarte ghinionista la relatii mai ales dintr-acelea pur transperante; dar omul cand traieste creste, si el crescand de la o vreme in compania mea fragmentara a considerat ca e timpul sa se ocupe de viitor. Iar viitorul suna bine cand te indragostesti, caci vorba celor de la Nazareth e mai bine sa fi iubit, si sa fi pierdut, decat sa nu fi iubit niciodata, vreodata. Oare aceste versuri pestilente sunt consecinta unor lecturi psihedelice la lumina lumanarii, sau pur si simplu oamenii au calitatea de-a atinge momente de adevar cu ei insisi si-apoi sa le cante pe portativ?

D., cateva ore mai tarziu, a facut o remarca spectaculoasa care de fapt nu e a ei, e un citat din William Faulkner. Ceva cu adevarul si dreptatea care n-au nimic in comun. Faulkner, musitam in sinea-mi intre doua semafoare mult mai tarziu, a scris Ursul, dupa care pare-mi-se s-a facut si un film, si-apoi un remake cu omul care l-a jucat pe Hannibal Lecter in Tacerea Mieilor. Imi plac simbolurile antropomorfe. Pe-aceasta doamna a inselat-o sotul in timp ce era insarcinata cu primul lui copil. Bravo, barbate! Asa se demonstreaza lungimea penisului si gemelaritatea propriilor tale testicule, marturie netarmuritaa fatalitatii ca poti impregna, si iubi, in lumi separate de adevar, sau dreptate. Tot Faulkner spune, m-am dus si-am verificat, ca daca ar avea de-ales intre sa simta durere, sau sa nu simta nimic, ar alege sa simta durere. A murit devreme, de infarct, dupa ce-a cazut de pe cal la frageda varsta de 62 de ani.

Bun venit in seara mea.

G.

5 thoughts on “Niste randuri despre nimic in mod particular

  1. Fain articol.
    Apropos de pacienti si neintelesele psihicului mie mi-ar fi frica sa nu le fac mai mult rau.

  2. Te-as contra cu Yes – Owner of a lonely heart, dar nu-i cred pe baieti, chiar daca de vreo 2 luni as fi preferat varianta lor.

    It’s a beautiful evening, it’s a beautiful life. Aia in care adevarul si dreptatea mai au ceva de spus.

  3. Acele versuri sunt sunt scrise prin 1849 de catre un domn zis Tennyson ca ultima strofa din a sa In Memoriam, XXVll (pe care il recomand complet) iar forma lor originala este:

    I hold it true, whate’er befall;
    I feel it, when I sorrow most;
    ’Tis better to have loved and lost
    Than never to have loved at all.

    Prin urmare sunt cu siguranta pentru cei de la Nazareth rezultatul unor lecturi, psihedelice sau nu, dar nu vad de ce-s pestilente.

  4. Simt ca ar merge tot fragmentul ca sa se inteleaga si contextul in care Tennyson ne spune frumoasele vorbe; mi se pare si in rezonanta cu textul. (Daca e in plus, stergeti voi comentariul.)

    In Memoriam (XXVII)

    I envy not in any moods
    The captive void of noble rage,
    The linnet born within the cage,
    That never knew the summer woods:
    I envy not the beast that takes
    His license in the field of time,
    Unfetter’d by the sense of crime,
    To whom a conscience never wakes;
    Nor, what may count itself as blest,
    The heart that never plighted troth
    But stagnates in the weeds of sloth;
    Nor any want-begotten rest.
    I hold it true, whate’er befall;
    I feel it, when I sorrow most;
    ’Tis better to have loved and lost
    Than never to have loved at all.

  5. Il iubesc pe Tennyson, multumesc ca mi-ai adus aminte. Il iubesc aproape la fel de mult cum il iubesc pe W.H. Auden (alt solfegiu, alta epoca, poate):

    Perfection, of a kind, was what he was after,
    And the poetry he invented was easy to understand;
    He knew human folly like the back of his hand,
    And was greatly interested in armies and fleets;
    When he laughed, respectable senators burst with laughter,
    And when he cried the little children died in the streets.

    (Epitaph on a Tyrant)

    G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s