Tangential. La inegalitate.

Ca oamenii sunt egali e o propozitie la care, in vremuri obisnuite, nici un om sanatos la cap nu isi da consimtamantul

(Aldous Huxley)

Nu sunt vreun teoretician al kratos-ului. Stiu ca, inainte de orice, libertatea de gand, si cuvantarea lui cu buna masura, si actiunea consecventa lor in granitele unei legi a simplelor margini sunt drepturi fundamentale. Drepturi fata de care noi, oamenii, manifestam scrupule ca un corolar direct al obstinatiei cum ca viata e buna, moartea e rea si decimarea semenilor imorala. Astfel de percepte sunt – sper evident – complet nenaturale intr-un ambient unde aliante se fac, si se desfac, intr-o piramida trofica ebulienta, minunata, dar neprietenoasa. Tu mori pentru ca altul sa traiasca, genele tale se risipesc pentru ca specia sa prolifereze.

Speciatia este un imperativ, motorul apocalipsei care face ca la momentul in care incompatibilitatea alelica atinge un prac critic speciatia sa devina inevitabila. Prin incompatibilitate alelica inteleg intreaga diversitate din cadrul unei specii. Ochii mei albastri, pielea ei maronie, parul lui blond, enzima lor de metabolizare a alcoolului, rezistenta la infectia cu anumite virusuri sau bacterii. Tot.

Poate greseala fundamentala a epigonilor lui Darwin a fost sa imagineze evolutia ca pe ceva piramidal cu omul in varf. A fost o greseala de glorie, astazi suntem o parte masiva a biomasei si continuam sa crestem in rate alarmant de mari; manipulam mediul si ne erijam in “pastratori” ai lui, ca si cum mediul ar fi echivalentul la scala al unei turme de oi. Mutam? Noi, oamenii, vom fi speciat in “ceva” in tot acest timp? Nu, nu inca. Povestea noastra e una teribil de scurta in milioanele de ani ale erelor geologie. Suntem o specie tanara, destinati extinctiei in cele din urma fie ea si prin saturarea modelului; diversitatea noastra mascata in “egalitate” si democratie va prinde un punct de divergenta in care, inevitabil, multi vor muri.

Suntem 7 miliarde de suflete (aproape), din care aproape 1 miliard mor de foame. Ce e curios nu e ca 1 miliard mor de foame, dar ca asta declanseaza in anumite cercuri reactii intense, de genul “sa vindecam omenirea de foamete, de boli bube pestilente”. Huxley, pe care il citez in debutul acestei elipse tangentiale prin realitate, demasca insa anomalia unei astfel de asertiuni nu doar imposibile dar, in cele din urma, si complet nebunesti. Am depasit de mult evul gaturilor de sticla care ne-au propulsat evolutionar, gen glaciatiuni, cataclisme naturale sau anomalii climatice care sa ne impinga spre mari migratii. Ne-au mai ramas doar marile pandemii, si fantezia unui fallout nuclear, mareata ciuperca, batalia de la Megiddo si pana la urma speranta noastra limitata de viata in raport cu natalitate si diversitate genetica. George Bernard Shaw, de exemplu, a avut o singura solutie “eugenica” anume ca cine nu-si justifica existenta ar trebui sa plece. Istoria, insa, a memorat traumatic procesul de epurare genica pe criterii oarecare, fie ele economice (Ucraina, 1932) si-al sau Holodomor, Germania cu aproape nedisputatul Holocaust (mai putin un anume domn Ahmadinejad care, dupa ani de studii aprofundate, sustine ca e o gogorita si ca de fapt nu s-a intamplat niciodata), si acum, pe cale de-a se isca din nou, puseul de nationalism francez si Marea Tiganiada (unde esti, Budai Deleanu?)

Unde se termina corectitudinea de mucava si unde incepe adevarata dezbatere cu privire la coabitarea maselor? Am calatorit pe doua continente, si in multe tari. Sunt, pana la un punct, de acord ca boala mintala este o consecinta biunivoca a fracturii sociale pe masura ce treci de industrializare catre blocul post-modernist si “gardurile albe”. Am, la randul meu, o nostalgie a epocii cand lumea incepea din fundul gradinii si se termina la braul muntelui dincolo de care era doar “marea cea mare”. Creierul meu nu poate sa perceapa atata amar de lume, milioane peste milioane de guri ca de randunica si toate cer de mancare. E o povara, vorba lui Miriam Greenspan, prea mare s-o duci de unul singur pe umerii tai. Miriam Greenspan insasi face parte dintr-o generatie de nascuti progresisti, vlastare ale taberelor de refugiati de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Alte nume care-mi vin in minte, autori de scrieri remarcabile, ar fi Victor Frankl, Eli Wiesel si Primo Levi. Ultimul s-a sinucis multi ani dupa ce-a supravietuit inefabilului Auschwitz, intr-un gest ultim de ironie la adresa inegalitatii huxley-ene (punct….contrapunct).

Odata ce-ai stabilit, in mintea ta, un gradient al egalitatii in care unii sunt “mai” egali decat altii, ti-ai stabilit o preferinta dupa care intreg universul tau de valori se ghideaza. Si nu e nimic rau sa faci asa ceva, desi inca vom conspira si unii, si altii, intr-o maxima cacofonie, anume ca vrem libertate, egalitate fraternitate dar pe muchea ghilotinei. Un veritabil libertarian ar lasa zarurile sa cada, moira sa functioneze si la dracu cu moralitatea. Gropi comune, gaz mustar, lapidari si circumzicii clitoridiene, daca ne tragem dintr-o supa primordiala inseamna ca exista scop dincolo de “numele” pe care-l poarta. Eu, insa, n-am cunoscut niciodata un adevarat libertarian inafara de fatalistul lui Bashevis-Singer care odata indragostit a fost dispus sa il taie trenul, mai degraba, decat sa piarda obiectul afectiunii sale.

Omul dispus sa isi antameze, asadar, viata pentru un gand oarecare fie el util or ba, isi pune semenii intr-o mare incurcatura. Daca una dintre directivele esentiale ale noastre e sa nu lasam omul sa moara, si omul asta insista ca vrea sa moara, incotro? Dar cand o intreaga comunitate ia o decizie suicid? Se califica, la un moment dat, deciziile in mod elementar rauvoitoare la adresa unei natii luata de catre ea insasi o forma de auto-vatamare? Eu cred ca da. Si cred ca unele popoare ar trebui sa se inscrie, la rand, la psihiatru daca nu pentru alt motiv atunci pentru a-si spune povestea unei urechi dispusa sa auda. Sierra Leone va spune ceva? Sau Rwanda. Congo. Africa e o sursa inepuizabila de exemple pentru abisul constiintei umane. Si acolo ne e leaganul, continentul unde speranta de viata a ramasa virtual neschimbata de zeci de mii de ani.

Sa fie oare posibil ca in observatia noastra platonica la adresa “puterii” poporului sa fi gasit (ca si in cazul religiei, dupa cum sustine Hitchens) prima si cea mai convenabila dintre solutii si sa ne fi oprit, apoi, din cautare? Nu-mi place democratia, nu-mi place ca egalitatea om cu om e in fata “legii” pentru un motiv plauzibil, anume ca toate marile crime ale omenirii au fost gesturi legale deci, prin definitie, la limita, protectorat democratic. Poporul a zis. Poporul a facut. Fie numele poporului binecuvantat. Ce mai conteaza ca au fost unul, doi dizidenti? La ridicarea de maini tot inegalitatea a contat, anume majoritatea, anume gura celor multi. Lapusneanu, in dialog existentialist cu Motoc (al carui cap era dorit de norod), face acest calambur vis-a-vis de multi, dar prosti Maria ta; prosti, dar multi boier Motoace. Iata, la sfarsit de zi, quintesenta democratiei, este la zenitu-i culmea vailor de prostie partajata si nicidecum o meritocratie, carevasazica dictatoriala, carevasazica ordonata precum o haita de lupi, in alfa beta si omega.

Visez o solutie la dilema inegalitatii intre oameni dincolo de meritocratie doar ca inca nu s-a inventat cuvant pentru ea. Visez la o dreptate relativa la context si consecinte care sa impace justitia cu stigma, si notiunea de “pacat” cu radacina ei laica, anume ca-i pacat, e o pierdere, si nu un blestem, maledictio, blestemat fii in vecii vecilor si neam de neamul tau. Nu de alta dar aceasta infuzie trans-generationala de tip “popor ales” este – si asta observa grandios Vamik Volkan, nu doar o proiectie narcisica dar si chemare la simetrie anume ca daca ai popor ales (“chosen glory”) ai si popor blestemat (“chosen trauma”). Nu mai departe de noi, romanii, vad nascandu-se ades retorta “dar oare om fi noi, blestemati”? Ce alifie buna trebuie ca e, in acel moment, sa trimiti solutia la Beelzebuth si faca ce-o vrea cu ea, ca noi destul ne-am gandit la alternative.

Retin, in zilele saptamanii, cateva cuvinte dupa care imi ghidez mintea, si practica: mutualism, cooperare, comensalism, mimetism, rivalitate, competitie, antagonism. Spectrul relatiilor interumane e mult mai mare. Frank Ernst le-a fortat, cartezian, la inceputul anilor ’70 in combinatii de tip “eu sunt OK/ tu esti OK (+/-), un model frumos dar simplist. Vrei sa fi zen, tu okay, el okay, toata lumea okay si in aceeasi masura (a la Fritz Pearls si terapia lui huggy bear), pace si prosperitate pe planeta. Realist vorbind, insa, nu poti concepe realitatea pe care o traiesti, si inegalitatile din ea, polaritatea si in cele din urma relativitatea dreptatii altfel decat pe-o spirala a timpului altfel decat a facut-o Bergson si scoala filosofilor francezi de inceput de secol XX, deci in context cuantic, deci – la limita – intr-un univers cu realitati alternative in care exista si tertio non datur, si quarto non datur, si cate alte imposibilitati mai vrei tu sa pui la masa.

Unul dintre mai-marii nostri ai tuturora, Jim Watson, omul care ramane in istorie pentru identificarea structurii spatiale a ADN-ului, spune asa:

“Stiinta (n.a.: si-aici substitui cu usurinta prin “cunoastere”) se misca datorita unui spirit aventurier caracterizat de aroganta tineretii, si de credinta ca adevarul, odata gasit, va fi simplu dar si simpatic”.

Adevarul e ca nici in viata, nici in moarte, nu exista egalitate. Nu exista echitate decat temporar. Si nu exista adevar, ci doar o tangenta care trece foarte aproape de el in drum catre alta concluzie eronata.

G.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s