Celor ce mai treceti

Celor ce mai treceti pe aici, nu va impacientati. N-am plecat. Sunt intr-un sabatic al celorlalte placeri despre care doar alti parinti sunt dispusi sa scrie sau sa citeasca. Curiozitatea celui care inca nu are copii se opreste la zidul aperceptiei; unde n-ai trait, n-ai de unde perora. Unde n-ai aflat, n-ai de unde vrea sa inveti. Si-atunci n-am sa va plictisesc cu povesti savuroase altfel despre peristaltism la sugar, formule de lapte si contemplarea castigului in greutate. Am motive nu doar sa nu vorbesc despre asta, dar mai degraba despre multe altele care mi-au trecut prin fata ochilor in ultima luna. Ochii mei, atentie, sunt si-au fost pe veci schimbati de devenirea de parinte.

Mi-am dat seama in ultima luna ca noi, adultii, tindem sa fim neglijenti cu noi; lucruri care stiu ca m-au deranjat dinotdeauna, precaritati, vulgaritate, buba si pestilenta, coaja de seminta si mirosul fad de putregai, margaretele purgatoriului, se ascunsesera intr-o memorie alexitimica. Nu simteam mare lucru, nu vroiam sa spun ce simt, si de-as fi zis tot ciunt ar fi iesit. Prin noua fata pe care am capatat-o spre lume e ca si cum o iau de la capat. Ma scandalizez si celebra fraza a lui Dr. Seuss (“pentru copii!”) revine obsesiv. Atunci cand vrei sa inciti la orice, fie violenta, pietate, revolutie a rozelor sau grabnica varsare de sange, invocarea invocatiilor e pentru “generatiile viitoare”. Sintagma tinde sa fie ieftina, decrepita si curvasarita de orisice gura hulpava de demagog. Evident e o tripla desconsiderare, anume ca de ce n-am face lucruri pentru generatiile trecute dar mai ales prezente, si tertio de ce, pana la urma, si pentru cele viitoare? Vrea-vor ele vreun cadou de acest fel? Pana la urma tot ce merita sa lasi in urma-ti e un loc de joaca pentru cei ce vin, si-un banc de lucru, mai o surubelnita, mai un surub, lucruri din care poti construi sau continua constructia. Dar vedeti voi, pentru psihicul unui parinte devenit sau pe cale de devenire lucrurile nu stau atat de simplu. Tabla inmultirii asa cum am invatat-o noi nu mentioneaza legaturi de reciprocitate altfel decat acelea cum ca 2×3 = 3×2. Socialmente asta nu se poate, anume ca de trei ori cate doi nu e totuna cu de doua ori cate trei. Uite, pentru o mai buna exemplificare 2x3 = 3x2? Daca doi parinti au trei copii e totuna cu trei parinti care au doi copii? Si-aici ajungem, caci matematica multiplicarii in zilele noastre cand ne lamentam prezentul intru distrugerea catacombica a viitorului “lor” (caci al nostru, nu-i asa, e iremediabil fermentat) uitam regresia cum ca la randu-ne am fost iesiti din acelasi sir al gandirii, oameni care si-au sacrificat si si-au lasat sacrificat prezentul pentru ca “altii sa vina sa traiasca”. Or aici se afla, sau mai bine zis de aici incepe, dezastrul.

Caci groapa din care speri sa-ti iasa progenul contine glod care ii ramane pe turul pantalonilor generatii inainte. Daca tu ai ales sa traiesti prost, si n-ai facut bine nici pentru tine (sperand ca ai sa faci pentru el), chiar de-i oferi un trai “decent” (nausea maxima) ii vei oferi doua obiecte parentale ratatinate, si amintiri mucezite despre figuri despot la sfarsit de zi cand supa a fost buna dar conversatia a lasat de dorit. Ne imbracam copiii cu hainute frumoase dar mai rar cu cuvinte de lauda.

Am o pacienta care are tocmai problema asta. A fost olimpica, a luat bacalaureatul cu 10, a facut tot ce era omeneste posibil sa nasca in ochiul celui ce-o creste o scantaie de aprobare. Aproape 30 de ani mai tarziu, scanteia se lasa asteptata, dar daca ai sa intrebi acei doi oameni talambi iti vor spune ca “am facut totul pentru copilul nostru”. L-au incurajat, l-au impins de la spate, si daca el a fost sculer si ea matriter musai sa urce copilul bordura spre o “viata mai buna”. Oare chiar atat de chior sa fi sa nu realizezi hiatusul creat, si predestinarea unei personalitati rigide, casabile, cand viata buna e o carare galbena de pe care nu-i voie sa te abati?

Eu am ajuns psihiatru cumva in pofida cararii galbene. Am ajuns sa ajut oameni cu cele mai ciudate suferinte, si sa ajut supravietuitori ai celor mai grozave povesti dar nu prin predestinare ci pentru ca am indraznit sa fug de acasa. Am indraznit sa rup itsele protectoare in care ma aflam; si-am mai reusit sa-mi gasesc meseria de suflet pentru ca dincolo de itsele rupte se afla ceva mult mai bazal, anume memoria parintilor mei fusese curatata de ei de buruienile amintirilor urate pe care ei insisi le-au adus in relatie cand s-au hotarat sa fie cuplu, si sa ma faca pe mine. Anume ca atasamentul meu si-abilitatea de-a imi atasa obiecte prin viata a fost si este intacta. Ieri, de exemplu, am vazut doua feluri de orfani. Unul care a fost abandonat in maternitate la 3 luni si-apoi a migrat prin diverse orfelinate spre a fi ulterior adoptat de o familie foarte buna; celalalt incredintat unui orphanage in sudul Frantei pentru ca parintii lui dupa divort erau fiecare in parte mult prea sarac sa-i poata asigura o paine pe masa. Povesti omonime la distanta in timp si spatiu s-au contopit in aceeasi imagine, amandoi au povesti relative de succes dar supurand caci, odata iesiti de pe propriul lor “drum catre Oz” si-au pierdut calea, scopul si obiectul, Self-ul lor tranzitional, narativ. Al cui esti? Ai cui suntem? De unde venim, ce cautam aici si mai ales acum ca tot ne-am aflat, ce e de facut? Neintamplator confundam verbele “a fi” cu “a face” in vocabularul nostru cotidian, caci nu neaparat negandind nu suntem ci nefacand disparem.

Romania are zeci de mii de copii in cautarea unui parinte pe care statul roman prefera sa-i aglomereze in diverse stabilimente in vreme ce legislatia de adoptie e o gaura neagra puturoasa. Preferam sa ii tinem pe copii langa parinti abuzivi, abrutizati, bestializati si in cele din urma nepotriviti sa fie oameni, daramite sa mai si creasca pe altii pe langa ei. In schimb indepartam, cumva circumstantiat si de oroarea anilor ’90 si traficul de copii catre America si Europa de vest, acei oameni care astazi pier, si memoria lor odata cu ei, devastati de faptul ca n-au putut face copii si n-au progeni. Povestile sunt interminabile, varietatea lor ingrozitoare dar firul comun mereu acelasi fie ca-i vezi la 30 de ani, la 40, la 50 sau la 60 de ani, ofiliti, singuri, alienati. Dealul adoptiei a fost atat de improbabil, atat de greu de urcat, incat s-au dat batuti. Aceasta lume a filotimiei si pupatului de moaste in timp ce mai inghiontesti o mamica evlavioasa in burta de 7 luni si mai bine are niste accente psihotogene care isca o mirare perena la mine. Cat de buni, dar cat de cruzi si cat de aspri putem fi in aceasta tara. Si in cele din urma cat de urat ne purtam cu cei ce vin, cu cei ce-au fost. Copiii si batranii nostri traiesc in anumite parti ale tarii un adevarat gulag in timp ce adultii “responsabili” se poarta ca niste autentici descreierati. Alcoolul si anomia sociala sunt un cocktail devastator despre care prea putini acum in Romania vorbesc, prinsi in corzile unei dezbateri care priveste pe nimeni si pe toata lumea in acelasi timp. Lucruri “grele” gen datorie externa, cos zilnic, punctul de pensie si alte tampenii apasa sinapsele unui popor deja imbecilizat unde in mod spaimos ajung sa aud, la indigo, replici si foneme de imprumut, marca unei spalari a mintii perpetue. Voi nu ganditi? Dar cand afli totusi ca gandesc incepi sa intelegi si motivul prostiei lor partajate, redundante. Acest vocabular are caracter de rugaciune, in cele din urma creste acceptabilitatea sociala deja fragilizata. Daca vorbim impreuna la fel, si ne plangem impreuna la fel, si actionam fatalist impreuna (la fel) poate ca ne vom simti mai aproape unii de altii. Atata timp cat exista un obiect urat sa fie urat, si de urat, vom putea obfusca alienarea dintre noi.

Deci celor ce mai treceti pe aici nu va impacientati. N-am plecat. Doar tac mai des.

G