Colici si Romila

Ideea urmatorului text se prea poate sa fie printre cele mai neinspirate pe care le-am avut vreodata. Unul la mana pentru ca nu exista probabil pentru nimeni inafara de mine o conjunctie intre colicile copilului mic si profesorul de psihiatrie Aurel Romila, infam pentru unii, guru pentru multi, iar in opinia umilului subsemnat poate ultimul mare grand, nebun, frumos, al psihiatriei romanesti.

Sper ca nu vine ca o surpriza ca de la o vreme sunt intens prins in analiza colicilor copilului meu. Le observ. Le astept. Le intuiesc unele dintre mecanisme. Au fost avertizate si proorocite de multi doritori de bine sau de mai putin bine. Mi s-a spus sa am grija, ca trec ele dar oriunde intre 2 zile si 9 luni. Ne-am blindat cu remedii care nu ma mira ca n-au functionat desi erau publicizate ca fiind “garantate” sa amelioreze borbotismele intestinale de infausta cauza. Printre remarcile hilare in raport cu un anumit produs a fost cum ca trebuie sa cumparam “din acela din Anglia, cel de la noi facut in Romania contine acelasi lucru dar n-are nici un efect (???)”.

Inutil sa spun ca odata ce-am renuntat la toate minunile plafariste si pafaristice am constatat ca nimic nu s-a schimbat, atata doar ca nu ne mai tratam anxietatea cu ceaiuri prin burta altuia. Lucru bun si degraba reparatoriu caci odata ce iti constati propria nevroza (carele nu mai este alloplastica, adica incercatoare a schimba pe oricine sau orice numai pe tine nu) faci un pas inainte spre adaptare.

Aceste colici, trebuie sa spun, sunt  – asa cum se stie – dureri provocate de acumularea de gaz in intestinul sugarului care n-are bagaj enzimatic destul sa metabolizeze lapte. Asta n-ar fi nimic daca n-ar mai fi si o imaturitate de plexuri nervoase, placi neuromusculare si toate celalalte piulite ale digestiei care contribuie la o persistaltica ghidusa. Baiatul meu, constat uneori cu stupoare, stie a se contorsiona in feluri care ma lasa cu gura cascata caci ma intreb apoi, tembel, sa fie oare posibil? Si oasele alea unde se duc? Si coastele alea de ce se indoaie la aceste unghiuri? Nu se frange? Nu se rupe? Si ce-as mai vrea si eu sa pot face spagatul in pozitia de brotac.

Asocierea cu profesorul Romila vine pe fondul nesomnului generat de colicile lui Tommy caci daca nu le-ar fi avut n-as fi pierdut vremea pe net noaptea cand toate pasarile dorm, si daca n-as fi pierdut vremea pe net n-as fi dat de interviul anterior legat de numele distinsului. Citindu-l ai zice ca Romila e e coo-coo (sau kuckoo-kuckoo) pentru ca trece de la Ilie Nastase la Afghanistan, de la Bach la psihologie si de la nimicnicia rezidentului de psihiatrie prezent la multumirea de-a trai cu 1500 de lei pe luna (pensie inclu). Si-atunci de ce sa nu gandim ca totul e legat de tot, si pana la urma si colicile baiatului meu s-ar putea, pe undeva, printr-un dedesubt al fibrelor care leaga universul, sa fie unite cu un mare profesor de psihiatrie.

Absurditatea unor atare asocieri e – ce-i drept – amenabila la critici. Poate ca unii dintre dumneavoastra vor veni sa spuna ca sunt deprivat in asemenea hal incat am dezvoltat ceea ce se cheama interpretativitate si am un oarecare sistem de referinta (ca sa nu zic delir de referinta), caci cred ca anumite elemente exterioare sunt referite si contigue cu universul meu interior. Caci da, internalizez colicile copilului meu, cand el se schimonoseste creierul meu imi face cea mai mare festa caci daca as vedea un adult facand asa, sau  – si mai rau – pe mine la oglinda, tare m-as angoasa, iar angoasa e lipiciul oricarei idei neadevarate, dar brusc explicativa, triumfator, asupra realitatii intolerabile. Kretschmer avea o vorba care suna panzer (sau, vorba unui vecin de-al meu de la Fagaras, “e neckerman” adica foarte faina, de incredere, marfa de import, facua la nemti), anume se referea la astfel de paranoia ca fiind “kampf paranoia” adicatelea te lupti, si nu crezi, si cauti modele explicative si brusc “te luminezi” si ta da! exista de fapt o legatura intre profesorul Romila si colicile copilului meu. Odata stabilite substantivele nebuniei, trebuie remarcat, mai ramane doar sa gasesti verbele care sa formeze propozitii coerente cu, si despre, ele. Uite o nebunie “colicile sunt Romila” sau “colicile il au pe Romila in ele”. Suntem mai mereu prinsi intre “a fi” si “a face” sau “a avea” si-atunci obligatoriu si alienarea, domeniul psihopatologic, respecta acelasi continuum

Profesorul Romila si-a dorit a-si pune amprenta asupra unor singure doua lucruri. Primul a fost resocializarea in psihiatrie, concept minunat dar in prezent inexistent in Romania. Al doilea recunoasterea diagnosticului de parafrenie pentru ceea ce este, si nu doar o tulburare deliranta persistenta. Bine, aici nu e de mirare ca profesorul Romila a esuat caci s-a gasit sa propovaduiasca tocmai aici, in Romania, diagnosticul de parafrenie, intr-un taram unde din ce in ce mai multi sufera de diverse probleme formale de gandire.

In primul rand ca de sus pana jos gasesc un anume delir mistic, fatalmente legat de nefericirea intensa, activ-pasiva, a oamenilor care inca mai asteapta un Tatic salvator sa-i hraneasca sau, dimpotriva, sa le zambeasca la sfarsit de zi si, cu ochi calzi, sa le mai zica si lor un “bravo” pentru faptele bune de pe unde-or fi haladuit. Si daca God is Dad, vorba lui Freud (nu “dead”, adicatelea mort, cum sustinea parapraxic Nietzche cu cativa ani inainte sa stim de parapraxie), si tata nu-i acasa, de ce sa nu te lasi la mana Tatalui Nostru? Nu e o pietate, nu e o exegeza a autoritatii binelui asupra raului, si triumful delirului bun asupra delirului rau. Nu. E un refugiu pathoplastic pe insule incarcate de cirularitate si de legaturi intre colici si Romila, conspirationist, bine intretinute de inebriantul, si epuizantul “traversam o criza”.

Eu, unul, va anunt ca am iesit de mult din criza. Am zis nu multumesc, sunteti foarte dragut, mi-a placut sa ne dam impreuna cu tramvaiul, dar cobor la prima. De la vladica pana la opinca ma uit infrigurat cum imparat si proletar se angajeaza in jocuri de-o corozivitate extrema; vad pacienti din provincie care vin si-mi spun poezia stirilor de la ora cinci inchegata pre propria-le poveste de viata. Nu doar ca se identifica bazal cu destinul propriei comunitati, si-a propriei natii, ei SUNT natia si comunitatea si orice rau il pandeste pe Pandele la Maglavit ii atinge direct, personal, si in mod penibil dureros si pe dansii. Caci “nu vedeti in ce tara traim?”

In ce tara traiti? Va spun eu. Traiti in tara unde copilul meu, noaptea, are colici din cauza profesorului Romila. Acolo traiti. Acum ca am rezolvat acest mic mister putem sa ne intoarcem un pic privirea si catre “studiul empiric” al tarii in care traim? Si sa ne mai vedem tara si ca patratul ala din  fata casei pe care nu l-am mai maturat de-un veac? Sau boschetul ala in care, infrigurati, ne usuram prohabul? Acest “nu vedeti in ce tara traim” a ajuns sa fie o scuza pentru mojicie, banditism, si externalizarea pacatelor in masura in care de-ale noastre ne e prea drag sa renuntam. Zice Romila ca are un singur regret, anume ca a ajuns profesor prea tarziu; ca si cum profesoratul ar fi, in sine, un talion “et in Arcadia ego” (sau, in libera traducere de Anton Pann, fusai si eu prin Arcadia). Dincolo de cativa norocosi putini, si rabdatori si mai putini ca mine care sa-i citeasca stufoasa “psihiatrie”, Romania il condamna pe autorul moral al colicilor copilului meu la aceeasi alunecare in uitare ca si cei dinaintea-i. Muriti, ba. Muriti. Si odata cu voi memoria inconvenienta a realitatii replicabile, si retestabile.

Ce e cel mai trist e ca peste ani multi isi aduc aminte colicile copilului si mai putin mentorii care i-au ridicat din mizerie. E un asemenea vis narcisic sa fii tu Primul Miscator, sa nu fi fost nimeni sa-ti dea proverbialul sut in cur si pas inainte, si inspaimantator sa-ti imaginezi asta in timp ce esti orfan, deposedat de parinti spirituali caci in propriu-ti acces de nebunie i-ai decapitat, izolat cap de corp si ascuns bine in locuri pe cat posibil ireconciliabile. Romila, si altii, si-au gasit autist mentori peste mari, si tari, iar acum generatia lui lasa umbrei, si urmasilor, un vid de nume. Fiti voi “prim descaletorii, incepatorii “noii psihiatrii” care va va servi drept cavou. Asta devreme ce lamentam pierderea artei, si-a mestesugului. Dar de artisti? De mestesugari nimic?

Va marturisesc ceva. De fapt colicile copilui meu nu se trag de la profesorul Romila. De fapt e invers. Vreau sa fie invers pentru ca vreau sa-mi aduc aminte de el peste ani cand toptanul prafuit de hartii ale copilariei mele profesionale se va fi topit in vreun foc impulsiv (adio maculatura!) dar la orice durere de burta vreau sa-mi tipe creierul Romila! Mi-aduc aminte de tine! Tu erai acela! Si mi-aduc aminte ca odata am citit un interviu cu tine care-mi ofera loc de incheiere la un text sper inspirational, dar fara cap si fara coada:

“Nu suntem nebuni, suntem doar semi-iresponsabili”

G