Viata care iti sta in gat – partea I

Anumite detalii sunt modificate pentru a proteja protagonistii. De asemenea nu folosesc nume proprii sau detalii geografice, varsta a fost usor schimbata.

Se uita la mine si-mi spune, apasat, sunt unele lucruri pe care pur si simplu nu le inghit, intelegi Gabi? Vorbeam despre soacra. Soacrele, se stie de cateva milenii incoace, sunt alimente greu digerabile datorita perisabilitatii ridicate si materialului cizmos. Si-as fi putut continua discutia pe un ton glumet daca ar fi fost vorba despre el, problemele lui familiale si relatia indigesta cu o alta persoana adulta despre care cale lunga sa ne-ajunga si tot n-am fi epuizat subiectele de dezbatere.

Dar nu era vorba despre el. Sau nu direct. Si nu era vorba nici despre ea si angoasa legata de faptul ca poate barbatul ei umbla dupa altele, sau poate ca n-o mai iubeste ca doar nu-i mai zice de ani buni treaba asta si oricum daca o intrebi, noaptea pe nemancate, si proaspat trezita din somn, cand a auzit asta ultima oara o sa-ti spuna ca lasa-ma domnule in pace ca astea sunt prostii.

Personajul pentru care venisera la mine este o fetita de 8 ani. Copilul lor. Copilul lor care refuza sa manance si – mai mult decat atat – slabise datorita multumita unor motive necunoscute care ii adusesera pe saracii oameni de urgenta la Bucuresti pentru ca in oraselul lor de provincie nu era realizabila o ingrijire medicala minimalista. Pe drum fetitei i s-a facut rau. In masina. Au chemat salvarea. Salvarea a adus-o pe fata in para zilei in timp ce tatal conducea ca nebunul in spatele girofarului.

Dupa niste perfuzii si conversatii cu psiholoaga au aflat ca ar putea fi vorba despre „anorexie psihogena”. Acum eu in timp ce scriu asta fac un rictus cu privire caracterul „psihogen” al anumitor afectiuni numite asa in mod traditional desi sunt inexorabil legate de corp, si de un habeas corpus psihologic doar ulterior conturat. Cert este ca fata nu manca.

I-au trimis la spital la Al. Obregia unde fata a primit un tratament si a reinceput sa manance. Au ramas socati de ce-au vazut acolo si asa e, cand mergi intr-un spital de psihiatrie la sectia de copii risti sa vezi lucruri care, ca parinte, te inmarmuresc, te inmoaie, si fara un bun suport sur place risti sa ramai cu propria marca anume ca Dumnezeule, ce i-am facut copilului meu sa-l aduc aici?

Tatal cu care vorbeam, in particular, suferea de aceasta manie a primului moment in care ocupase toata incaperea cu un singur vinovat care nici el nu stia foarte bine cine e dar prin el, mai tarziu, copilul ar fi trebuit sa recepteze diverse lucruri; copil, cu care trebuie spus in paralel, nu petrecuse foarte mult timp in ultimii ani din diverse motive si nu toate foarte clare.

I-am scris pe o hartie comentariul cu privire la inghitit. I-am spus stii, nici fata ta nu inghite anumite lucruri; doar ca la ea, la varsta ei, la momentul prin care treceti voi, lucrurile sunt „ca si cand” anume nu poate face diferenta intre un neinghitit abstract, si unul concret.

Ar trebui sa va descriu un pic trasaturile fetitei, foarte pisicoasa si rasfatata, foarte feminina si dornica de-a fi o mica femeie. Manipulatoare prin charm si cu un bun contact psihic la intrarea in camera, zambitoare si mobila emotional dar degraba agatsatoare de anxietate ca forma de auto-protectie, carevasazica adoptand un comportament de evitare fata de teme alimentare.

Acum fobiile alimentare incep foarte devreme in viata si sunt secanta a doua mari planuri, primul fiziologic si al doilea psihologic. Intoleranta alimentara a copilului mic e o varianta fireasca, el e un organism al imperfectiunilor bine echilibrate. Ea se intalneste cu consecinta obiectului de intolerat, intolerantul, un „ceva” care isca disconfort, durere, si un corelat emotional infaust, neplacut. Acest corelat emotional e de obicei frica dar si furie, frustrare pentru ca adeseori intoleranta alimentara e un oximoron, incepe ca o placere care nu poate fi ulterior satisfacuta prin mecanisme deparet de constienta, si constiinta, copilului mic.

In plus, la o varsta la care diversiunea mancarurilor e asigurata si prin mimetism, copiii preiau mimetic, si kinetic, comportamente alimentare ale parintilor. Fac asta la fel cum preiau gesturi, vorbe si atitudini, pentru ca e mult mai simplu asa decat sa reinventeze roata, daca tata se stramba la branza inseamna ca e rea si atunci de ce sa incerc si eu? Daca tata nu inghite niste lucruri, eu de ce-as face-o?

Frontonul emotional al acestei fetite era contaminat, sper ca a devenit evident, de conflictul rece, sistematic, intre familii si la nivel de cuplu. Ce e foarte interesant, adaug aici pentru curiozitatea cititorului, este ca soacra acestui domn e…cadru didactic. Mai curios, inca, fetita fusese educata o buna parte din timp de aceasta bunica, mama mamei, mama insasi fiind o mare anxioasa, bunica pe care altfel fetita o place foarte tare dar ce te faci ca tata se uita urat la ea si chiar daca nu constientizeaza asta are o atitudine ostila, vadit ironica pe alocuri si de cele mai multe ori mascata, politicoasa, minimalista fata de dansa.

Conflictul emotional este greu tolerabil pentru copil. Daca adultul suporta dilema „nuca sau aluna”, copilul obsesioneaza urgent, si adeseori paroxistic, daca e nuca, sau aluna la nivel de atasament. Asta pentru ca spre sfarsitul rezolutiei crizei oedipiene si anticipatoriu la faza de latenta copiii isi cimenteaza aliantele, si atasamentul care intra intr-o ultima faza de emancipare, anume permanenta obiectului si reprezentarea lui in relatie, in sistem, si in continuitate cu mediul inconjurator. Tu esti mama, tu esti tata, el e buni, ea e mamaie, el e vecinul Maftei care ne-a reparat masina si-mi face fluierici. Oamenii primesc etichete si pachete, subrutine emotionale care ajuta copilul a proceseze cantitati exponential crescande de informatie si, prin asta, sa-si elaboreze strategia de supravietuire sociala una care la varsta asta se face prin contiguitate, si asonanta. Trebuie sa semene, si sa fie riveran cu ce stiu eu. Noutatea, la intrarea in latenta, e procesata inca prin parinti. Mama zice ca nu am voie sa vorbesc cu strainii. Bravo, mami.

Conflictul emotional nerezolvat irumpe anxios; copilul nu poate fi parinte pentru tatal lui care nu-si inghite soacra, dar poate fi parinte deja pentru el insusi si poate decide, in sinea lui, ca o sa faca si ea ca tati si n-o sa inghita o soacra imaginara. Iar fetita noastra nu mai manca, nu mai bea, si lista pote continua caci odata avertizata, dar oarba privind cauzele, familia a exacerbat comportamentul. I-au impus sa manance. N-a vrut. I-au cumparat lucruri, au incercat sa o mituiasca cu diverse porcarele, gen pahar cu pai in spirala. L-a luat ca pe-o forma de rascumparare si frustrarea doar a crescut mai mult caci ce face un copil ale carui nevoi sunt desconsiderate de parinte? Se supara si mai rau si isi agraveaza starea, non-verbal, pantomimic, doar doar se prinde dobitocul. Dobitocul e un faux pas emotional, copilul nu e in stare sa-si certe parintele si chiar si atunci cand il cearta o face cu cuvintele acestuia din urma, e o chemare la oglinda pentru mami si tati care ar trebui macar acum sa realizeze ca ce-au impus ei nu are functie executorie.

Foarte hazliu, fetita varsa daca spuneai cuvantul cu „V”. Adica varsatura. Parintii se crizasera dupa primele doua varsaturi si-acum aveau anxietate anticipatorie, trauma lor era vie si in incapere, fusesem avertizat sa nu zic vorba aia ca e de rau.

Remarcati, stimate cititor, elementul cheie referitor la dorinta de abreactie a unui copil incapabil sa internalizeze un conflict pe care il recunoaste drept strain si pe care il ascunde sub pres, dar in acelasi timp il cheama in avantpostul constiintei; isi conduce parintii pe drumul unui insight si acestia refuza, regreseaza la randul lor si intra in jocul infantil, simbolic, cu copilul lor unde magic recreaza un spatiu anume ca daca zic versi vei varsa.

Ne-am jucat cu creioanele, si-apoi m-am uitat foarte serios la ea si-am zis am auzit ca tu versi daca zic ca versi. S-a uitat, a zambit sugubat, totusi el e un om strain si n-are treaba cu conflictul meu, dar poate ca ar avea, nu stiu ce stie, nu-l pot citi, si-atunci a continuat sa deseneze si peste-un minut mi-a zis te rog sa nu mai zici cuvantul ala. Care cuvant? – am facut eu pe prostul. Ala care incepe cu V. Adica ala cu varsatura? Da. Pai de ce? Nu-ti spun. Pai, zic eu, eu cred ca daca eu zic ciocolata nu apare o ciocolata in camera, vrei sa incercam sa vedem daca se intampla minunea? Ia zi ciocolata. Ciocolata. Vezi vreo ciocolata? Nu. Si-atunci eu daca zic ca versi e posibil ca tu sa versi? Da, e posibil. Si-ai sa o faci? Nu stiu, nu cred. Bravo, zic, inseamna ca putem decide despre asta impreuna, anume cuvintele nu inseamna obiecte din camera, nu?

–        Va urma –

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s