Intre plecari, veniri si asteptari prin gari

Ma simt responsabil (a se citi vinovat) pentru lipsa de activitate din ultima vreme. In umbra unor evenimente complet disparate in familia mea am fost cuprins de o indarjire/ amaraciune care s-a lasat cu blocaj. Prin blocaj nu inteleg altceva decat chemarea de-a scrie doar pe o tema, de-a explora doar o alee. Speram la acea vreme ca protagonistii isi vor gasi un timp, si spatiu, pentru a salvgarda ceva ce eu am ajuns sa pretuiesc mai mult decat orice pe lumea asta. Relatia.

Ce inteleg eu prin relatie?

In primul rand contactul prelungit intre doua constiinte independente si autonome in acelasi timp. Evident pare o conditie un pic prea pretentioasa, pana la urma de ce trebuie sa fie contact, si de ce prelungit, si de ce independente si autonome? Se prea poate ca uite, in relatia dintre un parinte cu un copil nu e vorba de doua constiinte autonome chiar daca sunt independente; in momentul cand copilul a crescut si pleaca de-acasa nu e un contact prelungit, dar e independent si sper(am) sa fie autonom.

De ce-ar pasa cuiva de inceperea, sustinerea si mai ales terminarea unei relatii? Pana la urma poti sa fii un ultra-libertarian si sa crezi in acest hazard al combinatoricii, in care (vorba unui client de-al meu ieri) “n-am avut noroc” sau “am avut noroc” dupa caz. El si ea se intalnesc intr-un tramvai, el coboara la prima. Simplu? Nu. Pentru ca daca perioada de stare a unei relatii are caracterul ei constituit, este, exista, si deriva dividende din asta, terminarea e la limita o moarte care poate fi conceputa ca intempestiva sau pregatita, dureroasa sau anestezica, violenta sau amicala. Oricum ai da-o, terminarea unei relatii lasa loc doliului si adeseori doliului nerezolvat.

Suna bizar in romaneste sa spui ca doi oameni cand se despart vor tine un doliu, unii ar spune ca e chiar melodramatic. Ce mare branza pana la urma? Dar e felul nostru, general vorbind, de-a fi, anume ca desconsideram natura agreganta, sanogena, a relatiilor intre oameni si chiar cand ele mor, chiar cand ele se destructureaza si ajungem o adunatura de oameni, nicidecum un grup, tot vom spune ca nu e nimic de preocupat, sa nu exageram, pana la urma…

Astfel ca am dus, in aceasta perioada, un doliu personal pentru doi oameni dragi mie care credeam ca duc o relatie sanatoasa, perena intre ei. Vad prea des poate in practica mea adevaratele dejectii umane, si mi-as fi dorit ca ei sa vada, si sa pretuiasca, ce aveau cu adevarat. Cu adevarat? Acum, ca scriu asta, e probabil ca o buna parte din ce era nu era “cu adevarat”. Era multa confabulatie la mijloc, mult confort, multa complacere si-un pic de decadenta a omului prea putin preocupat de ziua de maine si cat de rece, sau singura poate deveni ea printr-o dibace miscare a rotilor timpului. Odata cazuta cortina, trebuie sa recunosc, si oamenii intrati in criza, m-am asteptat – din nou – la un efort si-un travaliu ca participantii la acest carillon sa irumpa intr-un efort conjugat de-a pastra, de-a manageria, de-a recupera, de-a transmuta valorile anilor petrecuti impreuna intr-un “ceva” nou. Caci pana la urma despre asta e vorba intr-un doliu. Asta face diferenta intre sanatate si boala, intre oameni si bestii, intre domni si pauperi: abilitatea de-a duce un doliu la bun sfarsit, si de-al integra cu restul experientelor de viata astfel incat pozitia finala sa fie daca nu recunostinta pentru pierderea suferita atunci macar acceptarea, si impacarea cu realitatea faptica a noii pozitii de viata (depresiva, totusi, dupa cum o remarca psihanalistii kleinieni). Imi e teama ca actorii povestii mele prezente, abstracta si absconsa cum e ea, nu vor reusi sa reclame de la istoriile lor personale si interpersonale acest spatiu de-a fi trait, de-a fi construit, si de-a fi luptat impreuna impotriva entropiei firesti, telurice, a straturilor sociale in care mai degraba oamenii se despart decat raman impreuna. Si e in tocmai nefirescul unui parteneriat in care se cladeste unicitatea naturii umane, monogamia ei si natura ei pragmatica, imediat disponibila pentru trecator.

Un alt pacient mi-a povestit recent de nemesisul lui, acea femeie cu care n-a facut “ce trebuie” “cand trebuia” si dupa care a ajuns sa tanjeasca, bizar, si dupa 30 de ani. Casatorit, totusi, si om de succes, s-a uitat cum ea a urmat pe altul si cum chiar pramatie fiind i-a facut si doi copii, in vreme ce el s-a refugiat intr-un context caldut, ordonat, calm, dar steril. Si din steril si-a cladit o armura a rationalizarilor si afectelor izolate, inclusiv acest arc peste timp cu ce-ar fi fost daca ar fi fost, de parca reminiscenta si regresia ar fi altceva decat mijloace de avort la realitate. Si realitatea, dragii mei, e cel mai bun lucru pe care-l avem, la fel de fragil ca un fulg de zapada, mereu amenintata de invazia propriilor fantasme pe care le purtam in vederea periferica; o secunda de neatentie la realitate si cine stie unde vom sfarsi, intr-o fantezie solilocvica in care bune si rele se confunda cu prezent si trecut, si e totul o supa crema deliranta cu amestecara timpurilor narative si-a personajelor intr-o cacofonie sexofonica.

Iar la final de zi, addenda unui epilog sugestiv pentru un roman ieftin aposteaza in dreptul defunctilor abilitatea de-a fi trecut, milimetric, pe langa supravietuire sau – si mai spectaculos ar fi fost – o resurectie a la Lazar. Lazar, poate am sa scriu alta data si poate in curand, e un domn insuficient explorat in psihiatrie ca arhetip, ca sablon uman, ca victima a ne-mortii, si ne-durerii, si ne-doliului. Ridica-te, Lazare, si mergi. Ce soarta pe saracul om, sa se ridice si sa mearga. Si totusi pentru rudele plangand, pentru nevasta neconsolata, pentru prieteni si cei ce l-au stiut pe Lazar era pacat sa moara dansul. Deci n-a murit.

A fost o relatie lazariana la care-am asistat in anii ce s-au dus? Le vad prea des, sunt chiar banale. Am ramas impreuna pentru ca puncte puncte. Era comod. Erau copii. Eram batrani deja. Ne obisnuisem impreuna. Ne temeam de singuratate. Rau cu rau, dar mai rau fara rau. Intre plecari, veniri si asteptari prin gari am descoperit ca unul avea bilet la geam, celalalt la fereastra, si copacii se petreceau cam in aceeasi directie. Dinspre ce n-a fost, catre ce n-a fost sa fie.

Sarbatori fericite,

G

8 thoughts on “Intre plecari, veniri si asteptari prin gari

  1. Ar fi bine ca mai multi sa inteleaga efectele pasivitatii si compromisului, pe termen lung. Si jeunesse savait, si vieillesse pouvait…

    Pentru ca va citesc cu placere de mai bine de un an (pe unii, poate, de pe vremea forumului ag) va doresc Craciun fericit! si La multi ani!

    Si va multumesc.

  2. asa dom’ doctor, ia-i si baga-i sub microscop si pe urma arunca-le fisha pe Internet ca sa stie tot gugalarul. Ai uitat nume, adresa, CNP, o poza de cand mergea relatia si una de dupa.

  3. ionut, multumim pentru aprecieri. da, forumul ag, ce vremuri fusera alea🙂

    tot ce putem spera, atunci cind ne trezim din torpoare, e ca nu e prea tirziu sa faci un pas inainte, sa smulgi caciula de pe urechi, sa tragi aer in piept si sa spui: ce avem noi e mult prea important, chiar daca nu ne-am dat seama pina acum. Nu stii niciodata ce mult conteaza sa fii in stare sa spui asta, cind totul pare pierdut si distrus. Citeodata asta e salvarea, si chiar daca nu e atunci, e important ca celalalt sa stie asta.
    Eu, acum, cind am un prieten grav bolnav, si care va ramine infirm pe viata dintr-o prostie, realizez ce timpiti suntem uneori cind facem alegeri in doru lelii, lasam timpul sa decida pentru noi ca si cum timpul ar rezolva vreodata altceva in afara de ceva riduri si praf, si ce prostie e sa lasi sa treaca pe linga tine ceva frumos numai fiindca nu ai curaj sa spui ca ai gresit, sa-ti ceri iertare si sa faci efortul de a o lua de la capat stiind acum pentru ce lupti.
    Nu e o regula, unele relatii se rup fiindca nici nu trebuia sa se intimple si despartirea e cea mai buna alegere.

  4. sandu, tocmai faptul ca mutsunake nu a pus pe net numele, adresa, cenepeu’ si pozele subiectului face ca postul sau sa nu cada in extrema in care te afli tu. sper ca mutsunake sa nu se lase influentat de asemenea critici si sa continue referirile la cazurile sale, pe care eu le citesc asiduu si care mi se par a fi mult mai interesante si mai folositoare decit spusele mai stiu io cui neadaptat cu barba, care si-a irosit viata prin mai stiu io ce chilii, pesteri sau cocotat pe vreun stilp, nemincat cu lunile si plin de rani supurinde, ca sa-si declame el credinta nestramutata si profund tembela in fata nenorocitilor de jos, care nu voiau si pace sa aiba macar o halucinatie mistica, acolo, de control.

  5. si eu sper sa nu se lase influentat si sa continue sa dea din casa. Apropo, cati ani de blogarit trebuie pana sa va invite in loja? Ca mi-e ca nu va tin bateriile. Sau se umple serverul si trebuie sa vina aia cu cisterna si furtunul, ca la haznale😀

  6. eu citesc tot, desi am cam renuntat la scris; dovada sta faptul ca mai si sterg din cind in cind comentarii, pe ici pe colo, prin partile esentiale.

  7. sandu, daca blogul nostru e “ca o hazna”, tin sa iti aduc respectuos la cunostinta ca te scalzi ca nimeni altul in adincurile sale. numai eu ce ti-am dovedit ca tin la tine de te-am banat doua saptamini, ca sa-ti recapeti suflul si simtul mirosului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s