Marile transformari ale micilor oameni pt.2

continuare

Lucia se pregateste de culcare. E aceeasi rutina in fiecare seara, mai intai felia groasa de paine pe care o mananca incet, masurat, cu imbucaturi mici si inghitituri grele; apoi dusul rapid, violent, care ii violeaza amorteala pielii de peste zi; si-apoi rochia lunga, de noapte, din material anonim dar aspra, dura la atingere ca mana unui muncitor cu ziua.

Apoi Lucia merge in camera Marei. Acolo lucrurile sunt neatinse ca in ziua in care Mara s-a prapadit. E lampa cu abajur de carton ranjit la margini si ponosit. E dormeza cires care formeaza set cu dulapul cires caruia ii scartie o balama iar usa dreapta sta cam intr-o rana. Si e poza Marei tanara. Mare, pe perete, sa se vada. Mara la fotograf. Mara intre doua razboaie. Mara cu perle. Mara cu cercei cu briliant de care isi aducea aminte pana si in ultimele zile de delir. Mara frumoasa, tanara, invulnerabila. Mara cea mare. Si podeaua pe care tacut, gingas, Lucia se intinde si-apoi trage patura peste ea. O noua noapte de somn in apartamentul mare, cu patru camere, din Izbavirii numarul cinci bis. Atingerea scandurii e familiara, ai zice ca in locul unde se cuibareste Lucia s-a format umbra unui cocon care o cuprinde si-o adaposteste ca fantoma unui sicriu, geluit si sigur, singurul mijloc de aparare in fata scufundarii inevitabile, cand mori, catre baierilie pamantului. Patura, ca o zeghe, ii zgarie gleznele pe care si le retrage, infrigurata, catre coapse, si-apoi dormi negrul somn al neaducerii aminte, poate azi Lucia nu va visa.

De saptesprezece ani doarme pe podine, sunt doar cateva luni de cand Mara, in cele din urma, a sucombat. Mara era mama mamei Luciei si de fapt singura femeie care a avut vreodata, in familia aia blestemata, vreun interes in odrasla Antonetei. Antoneta a vrut sa se faca mare cantareata. A sfarsit prin a canta intr-un restaurant dubios, revarsandu-si nurii nadusiti pe umerii diversilor clienti inebriati pentru alti zece lei si-o noapte, poate, de angorjare in pat. Mara o dispretuia pe fiica ei cel putin la fel de mult cat Antoneta vorbea despre mama ei cu obida. O curva si-o parvenita maica-ta asta mai Lucico. O nenorocita care mi-a distrus viata si s-a pus mereu in calea dorintelor mele, retorta Antoneta in vizitele periodice pe care le facea la apartamentul din Izbavirii, ca un criminal care revine la locul accidentului. Suna la usa, intempestiv, nervos, apoi intra inauntru unde-o gasea pe Lucia cu-aceeasi privre seaca, rece, neprimitoare. Fa-mi o cafea. Ceva de mancare aveti si voi pe-aici? Ce mai face bunica-ta? Aha. E plecata? Unde, la barbati? Si-apoi radea, frivol, tabacic. Era o femeie care si asa, in decadenta zilelor care vin dupa nopti ratate cu frecventa unei picaturi de ploaie, ramanea superba si constienta de asta. Drama ei era, asa cum concluzionase de mult Lucia, ca se nascuse mult prea frumoasa pentru coltul ala de mocirla, si ca sa puna capac la toate mai facuse si-una ca ea, ca Lucia, care era exact opusul, adica o femeie ne-feminina cu atractii inatractive.

Avea sa plece, de fiecare data, cam dupa jumatate de ora si cinci tigari fumate una dupa alta, fara vreun gest decat “sa-i spui buna-tii ca am trecut pe-aici”. Ai nevoie de ceva? – iata o intrebare pe care Lucia se gandeste uneori daca a auzit-o vreodata de la mama-sa.

Dar acum 17 ani, era 14 martie, viata le-a jucat un renghi tuturor. Mai intai Antoneta a fost gasita spanzurata de-un calorifer intr-o camera de la hotelul Union. I-ar fi facut felul un client cu pofte carnale sadice, extreme, era taiata si pe maini si pe coapse si pe sani si cand Mara a aflat Lucia a vazut cum ceva, ca o fibra nevazuta, se rupe. A vazut cum Mara ingheata sub presiunea realitatii, cum ca gata, s-a terminat, viata omului e ca o pala de vant care trece si nu se mai intoarce, mai cearta-te acum daca ai cu cine. S-au dus impreuna sa o identifice pe Antoneta la morga, doua siluete negre pe-un fundal de flori de corcodus si corfe cu ghiocei. Au luat hartiile, i-au facut slujba in aceeasi duminica, si-au inchis subiectul.

Apoi Mara, intr-o zi, i-a spus Luciei ca nu mai poate sa doarma singura. Lucico mama dormi cu mine la noapte? Ce-ai bre mamaie, lasa-ma in pace. Hai dormi cu mine ca mi-i urit. Si mai de voie, mai de nevoie, s-a bagat in pat cu buna-sa si-asa au mai curs vreo doi ani, intre sforaituri, gaze penibil emise intre doua intoarceri de pe-o parte pe alta, si icnete, plansete, urlete matinale in timp ce Mara mai visa vreo cearta antica si de demult cu Antoneta. Lucia a crescut, s-a facut femeie si sub camasa de noapte au crescut forme pe care apa o reflecta bizar in rarele momente cand Lucia isi prelungea ablutia vesperala.

Si-apoi, intr-o buna zi, s-a intamplat. Beniuc.

va urma

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s