Puterea gandirii pozitive

Traiesc un experiment…ciudat – sa zicem – de cand am devenit parinte. Nu ma mai uit la televizor. Zilele trec, lunile trec, am constatat ca nu-mi lipseste. Ba, mai mult decat atat, cand intr-o buna seara am deschis, masinal, rajnitza (sic!) am constatat ca nu se schimbase nimic in intervalul petrecut departe. Aceeasi oameni, aceleasi barfe, acelasi scandal.

E un fel ponosit de-a stoarce lamaia pana la sambure doar doar iti vei vinde banner-ul, publicitatea, si respectiv iti vei castiga painea. Nu exista acum, in Romania, televiziune. Ar putea la fel de bine sa dispara cu totul sau sa se mute intr-un apartament de bloc. In ultimele doua luni am realizat, de fapt, cat de irelevanta e ea si cat de enervanta poate deveni in anumite momente. Evident, la suprafata e pasiunea pentru morbid. Mortul in sus, mortul in jos, soc si groaza, crima de la Cernavoada, sangele de pe pereti, furadanul si copilul care ar fi putut fi al celuilalt. Unele se leaga de celalalte, si in cele din urma are loc un dumbing down, adica improstire, a produsului pana cand devine accesibil si celui din urma oligofren care se uita.

Caci facatorul de rating e un numer, un produs de inseminare si diseminare orwellian. In fata vanzatorului si tu, cu multa facultate, si el cu putina si-aleasa, sunteti la fel si otova. Buzunarul vi se deschide fara sa va vi se ia nici un ban. Zambesc, in timp ce scriu asta, lumea e plina de paranoici care alearga cu pancarte pe care scrie ca vine sfarsitul lumii, inchideti televizoarele ca vi s-au spalat creierele.

Dar e o spalare de creiere? Imaginati-va ca dintr-o data, seara pe la 9 – 9:30, printr-un miracol, zidurile apartamentelor din Marele Oras s-ar face de sticla si brusc s-ar vedea om cu om. Cati vor fi facut dragoste in timpul ala? Cati vor fi stat, intim, la un pahar de vin de vorba? In cate case veti fi vazut, la aceeasi masa, batranii cu copiii cum stau si isi vorbesc de vietile lor? Am o viziune sinistra, in anii ce s-au trecut, ca daca seara pe la 9 – 9:30 zidurile s-ar transforma din sticla n-ai vedea decat insule de canapele si ecrane sclipitoare. Ce e la ele? Ce conteaza? Sa fie. E ca si cum s-ar racorda la o priza de nesimtire, e un opiu vehiculat prin fibra optica dupa care, in sevraj, a doua zi dimineata, oamenii ies din nou pe strazi sa-si traiasca vietile “asa cum le-au vazut la televizor”. Ma uit amuzat la femei, elevi, taximetristi, taxatoare, soferi, profesionisti si oameni ai strazii. O natiune de zombies? O natiune de rau rezident? Da, si nu.

In lagunele si fiordurile rurale ale Romaniei persista atavisme demne de un muzeu medieval. Ar fi trebuit ca, fie el si dumbed-down, adica prostit, televizorul sa-i civilizeze; ar fi trebuit sa inteleaga, nu, ca trebuie sa evite excesul de sare, zahar si grasimi. Ar fi trebuit sa capete o intelegere mai profunda asupra raului pe care-l face alcoolul asupra organismului; ca bataia nevestei, violatul fetei si spurcatul copiilor cu cele mai urate cuvinte nu sunt bune. Iar cand spun “bune” ma refer la un bine esential, fundamental, si in cele din urma un “bine” genetic care sa-i pastreze in lupta pentru linia de sosire, oricare ar fi ea. Or in Romania cunosc relativ multi oameni care, procreind, isi doresc cu ardoare ca linia lor sa se termine, caci progenii sunt atat de degenerati incat nu mai vad drumul inainte.

Si inca asta n-ar fi nimic. Intr-o eugenie tampa, poate, as putea sa ma detasez si sa zic ce-ti pasa tie, ce-mi pasa mie, daca omenirea se scutura de niscaiva narozi, oameni inutili? Acesta era, de altfel, argumentul lui George Bernard Shaw, anume ca daca omul nu-i folositor societatii ar trebui sa se scuze din incapere si eventual sa se arunce in Tamisa. Dar nu. Spre surprinderea mea, mai degraba decat de obicei, oameni cu multa mobila la cap se ascund in placeri vinovate, voyeuriste, si-si vindeca nevroze contempland, adeseori inmarmuriti si inmarmuribili, spectacolul sordid al zilelor vecine lor. Ii intrebi ce-i mana in acest supliciu, cel putin pe hartie? Iti vor vinde un text primit cu subtitrare de dincolo de ecranul magic, si-asta in cel mai bun caz. Desertaciunea desertaciunilor e ca impartasim acelasi zapping, in aparenta aceasta e tara unde Discovery Channel si National Geographic au facut cei mai multi prozeliti, unde poporul se informeaza despre viata, moarte, medici, sanatate si boala de la diversi panditsi (cred ca bandit cam tot de pe undeva de-acolo vine) care la ora adevarului nu fac decat sa vehiculeze, ad nauseam, aceleasi si-aceleasi vorbe in care nici ei nu cred cu-adevarat.

As taia, o vreme, cablurile spre stiri acestui neam. L-as condamna sa nu stie mare lucru inca vreun ev. Inainte sa invete sa vorbeasca l-as sfatui sa invete sa taca. Inainte porneasca sfada despre ce-i de facut, as propune un conclav despre canoanele lucrurilor ce nu e bine sa fie facute, legi carevasazica, reguli despre care sa nu vina dupa aia vreun carliontat tembel sa susure ca de-aia sunt reguli, sa fie incalcate. La metroul londonez, de exemplu, nu scrie “mind the gap” sa pice tot taranul prin gaura. “No loitering” nu presupune ca se vor gasi o mini-grupare de loiteristi care sa piarada vremea pe-acolo. Daca la spital scrie “accesul vehiculelor interzis” m-ar bucura sa nu faca portarii scurta la gura, si buzunar plin, de cat masini tranziteaza proprietatea.

Va intrebati probabil de unde titlul. Intre Craciun si Anul Nou am vazut la control o pacienta de 18 ani dintr-un frumos judet al patriei. I s-a spus ca are epilepsie; bine, nu e o vina, ea facea niste crize convulsive. Pe de alta parte epilepsia nu e epilepsie fara o electro-encefalograma care sa demonstreze asta. Ei nu i se facuse nici o EEG in cei 7 ani in care luase tratament. De la tratament se ingrasase 20 de kilograme. Se lasase de scoala pentru ca era prea abulica sa se mai concentreze la ore. S-au succedat doctori, spitale, disperare, povara bolii dracului pe obrazul copilului. In Romania dureaza, uneori, si 7 ani sa infirmi un diagnostic. E atat de simplu.

Intre Craciun si Anul nou i-am dat vestea buna ca terminam cu medicamentele cu epilepsie si ramanem doar cu cele pentru anxietate si depresie. La sfarsit i-am sugerat mamei ca, de Craciun, sa-i cumpere fetii o carte. Avea deja una in geanta. S-a imbujorat si-a scos-o sa ma intrebe ce parere am.

Era “puterea gandirii pozitive” de autorul X. Mi-am adus aminte de-o alta pacienta de-a mea, cu scleroza multipla, care a refuzat timp ce 10 ani sa admita ca avea o boala neurologica inflamatorie severa si, in schimb, facea drumuri periodice pentru acupunctura si workshop-uri de “dezvoltare personala”. Auzise la televizor.

G

3 thoughts on “Puterea gandirii pozitive

  1. Da, urmatoarea treapta e sa ti se spuna ca de aia ai facut scleroza multipla, findca nu ai gindit pozitiv, fiindca nu te ai sub control. Si ca cu puterea vointei poti sa te vindeci de orice boala si durere. Mie asa mi s-a spus, chiar recent. No comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s