Post pin-up

Anamneza unei tentative de suicid nu e niciodata usoara. Vad oameni la intervale variabile de la momentul cand au incercat sa se omoare…ore, zile, saptamani. Unii au incercat sa se spanzure, altii sa se taie, au luat pastile de te intrebi unde au putut incapea, cu zecile, cu sutele. Intensitatea actului variaza, ca si intelegerea omului despre consecintele faptelor sale. Regula e ca in sinucidere ar trebui sa existe o rezolvare a unui impas irezolvabil. Prin irezolvabil inteleg ceva analog irationalului, spre deosebire de rational. In imensa majoritate sunt lucruri despre care trecatorul neutru ar spune ca “nu merita sa mori pentru asa ceva”, dar ce stiu ei despre asta? In mintea oricaruia dintre noi anumite rani capata prevalenta, anumite dureri au simboluri aparte ca si cum dintre toate jelaniile lumii acestea, de ne-au fost date noua, sunt injectate cu un “ceva” particular. In relatia cu obiectul s-ar zice ca investim afect, si coloram intr-o nebunie anume, unele scheme de gandire. Bizarul unei tentative de autoliza este ca, pervers, creierul omului il convinge pe acesta, la un nivel foarte primitiv de constiinta, ca va apuca sa se bucure de roadele muncii sale si ca, printr-un proces de depersonalizare intensa, unul in care se uita din tavan la propria-i viata, mort fiind trai-va sa mearga inainte cu impasul ante-mentionat trecut.

Or asta, vorba sfantului Sisoe, nu se poate. Un factor bun de prognostic in urma unei tentative de suicid e regretul, atitudinea melancolica si nicidecum cea pozitiva, energica, zambitoare, gen “mi-am facut-o dar uite ce bine mi-e acum”. Paradoxal, insa, un gest impulsiv e mai putin probabil sa genereze exitus, adica sa mori de pe urma lui. Nu e o garantie; cunosc oameni care au murit pentru ca intr-un “moment de nesanatate mintala acuta” s-au aruncat de la etaj,  sau de pe un pod, sau s-au aruncat in fata metroului.

Despre metrou trebuie sa spun o poveste pe care am poate am mai spus-o, dar merita repetata. Mentorul meu, Brian Mishara, presedinte al Asociatiei Internationale de Preventie a Suicidului, a avut curiozitatea acum vreo cativa ani sa vada daca intr-adevar exista o epidemie de suicid la metroul montrealez, si daca metoda in sine este chiar pe cat de letal suna in ochiul privitorului. Au aflat ceva foarte interesant, anume ca doar ca pe langa cazurile mortale, destul de evidente, exista si o categorie de supravietuitori cu toate problemele care derivau din asta: handicap, infirmitate, mutilari severe ale corpului.

Asta aduce in discutie o chestiune particulara a unei persoane care sufera de suicidalitate, anume perturbarea schemei corporale si estomparea barierelor naturale impotriva auto-vatamarii. Sa explic. Majoritatea dintre noi nu ne putem face rau intr-un mod manifest, adica ceva ce genereaza durere. O facem mult mai pervers prin felul in care traim, prin tabieturile pe care le-avem, viciile pe care le practicam, oamenii cu care ne inconjuram, dar nu ne provocam durere pe calea acelor receptori care, odata afectati, generaza “au”- ul de durere. Ceea ce inseamna mai multe lucruri, in primul rand ca e nevoie de “ceva” care sa coboare barierele durerii, dar totusi sa genereze suferinta (de genul “durerii psihice” a lui Schneidman), apoi un gen de kampf-paranoia a lui Kretschmer, adica una de lupta, adica ambivalenta si travaliu pentru intelegerea ratiunii din irational, si in cele din urma prezentarea suicidului ca solutie asa-zis “permanenta” la problema temporara, dar perenizata.

Neindoielnic asta se intampla in familii largi de indivizi care impartasesc anumite gene. Suicidul e un pedigree asa cum boala bipolara, depresia, schizofrenia, alcoolismul sunt pedigree-uri. Nu oricine moare prin suicid. Oricine se gandeste la suicid; majoritatea se angajeaza intr-un comportament la risc la limita durerii, sau supravietuirii. Dar putini incearca, si teribil de putini mor prematur, la propria mana si – iar aici e observatia dureroasa – mult mai putini dintre acestia ar fi murit daca ar fi fost luati in evidenta, daca le-am fi stiut grijile si daca le-am fi tratat bolile psihice.

In anii de cand am venit in Romania am vazut multi suicidari. Nu e un motiv de lauda, dar cel putin pana acum nu a murit nici unul; multi se lupta cu natura gandurilor lor, invata sa stea la taifas cu un John Barleycorn mult mai ghidus decat cel din alcool, incep sa vorbeasca cu apropiatii lor de dificultatile pe care le au, si depasesc pasivitatea ascunsa a ideilor lor de suicid, anume ca – in solfegiul lui JFK – invata sa faca si ei ceva pentru suicidul lor nu doar sa lase suicidul sa faca ceva pentru ei. Ce-i drept nu-i pacat, “noi”, prin noi inteleg oricare din “noi” dar mai ales noi medicii, noi intervenantii, noi familiile, avem caderea de-a interveni si circumstantia comportamentul suicidar. Nu e doar gradina noastra in care se spanzura, nu e doar funia si sapunul nostru; nu sunt doar pastilele noastre de tensiune, sau zecile de comprimate pe care i le-am prescris “pe trei luni inainte pentru ca ne-a durut in cur sa ne punem problema daca acest om, depresiv, ar putea sa faca ceva bizar cu ele”. E un mod de adjudeca o problema care prolifereaza in mizerie, la bun brat cu alcoolul si violenta.

Acest stat nu vrea sa stie de oamenii care se omoara decat cand vine vorba sa-si vinda diversi indivizi dubiosi ziarele. Iar atunci raman obnubilat despre cat de vorace e descrierea pseudo-normalitatii victimei, cat de repede si degraba apare un domn/ o doamna care cu siguranta ar beneficia de serviciile mele si-si justifica salariul altfel modest printr-un ferpar odios al peltelei intinse, al re-punerii in scena a dramei, tanatofilic, coprofagic daca se poate, cu lux de amanunt, cu o concluzie grotesca, hitchcock-iana, ca oricand se poate intampla si intr-o vecinatate a ta.

In urma cu multi ani am facut un studiu la un liceu din Bucuresti; m-am intalnit cu sute de adolescenti, am stat de vorba la clasa despre problemele lor de ajustare, despre emotii, comportamente, droguri, foloasele lor, riscurile excesului de substanta si multe, multe altele. I-am intrebat, discret la final, cati dintre ei s-au gandit la sinucidere. Am folosit un chestionar pe care mi l-au dat inapoi, sigilat, in plic, fara nume, doar varsta si sexul. Acum 5 ani, un grup ne-reprezentativ de adolescenti dar de la un mare liceu din capitala, carevasazica “la creme de la creme”, avea o pondere a ideilor de suicid bine trecuta de 40%, si aproape un sfert incercasera sa se sinucida. Sa ne intelegem, prin “incercasera sa se sinucida” nu propun ca ajunsesera toti la spital, nu, propun ca se angajasera intr-un act de auto-vatamare unde, pe moment, gandirea era ingustata la un singur tronson: vreau sa mor, si-am sa fac ceva pentru asta.

Zilele trecute vorbeam cu un profesor de la liceul Tudor Vladimirescu. Vreti sa stiti care e pulsul luat de profesori privind elevii lor? Mi-ar trebui un nou rand, o noua scriere pentru a evoca experienta empirica a dascalilor, cati au mai ramas, referitor la patologia de relatie, emotie si comportament a elevilor lor. Ce vad eu, ca medic, e ca dintre toate bolile pamantului vorbim doar “un pic” despre depresie, sau cel putin despre asta ma tot suna ziarele sa le povestesc. Nu vorbim de anxietate, de violenta, de abuz, de obsesiv-compulsivitate, de comportamentul sexual juvenil si ce inseamna asta, nu vorbim de INTERNET, de gaming si gambling pe internet, nu vorbim de adictiii, nu vorbim de patologii mai rare, gen tulburari de nutritie, anorexie, bulimie, binge, nu vorbim de homosexualitate (nomina sin odiosa) si tulburari ale orientarii sexuale la varsta tanara, nu vorbim despre lucrurile care colcaie, putrezesc in comunitatile noastre dimprejur si noi stam tot la aceleasi cozi, imbracati tot in aceleasi cojoace.

Romania este o tara unde, inca, in anumite zone n-a ajuns notiunea de psihiatrie ca “profesie”; vorbim de oameni care traiesc cum se traia inainte de Sutzu si Protici, si de azilele de alienare mintala ale secolului XIX.

Ia-ti inima in dinti. Vorbeste de sanatate mintala. Cat traiesti. Cat traiesc. Daca te uiti imprejurul tau acum, dupa ce termini de citit aici, iti promit ca in raza de actiune a ochilor tai ai cel putin pe cineva care are probleme psihice serioase, care au nevoie de atentia unui psihiatru. N-are sa-ti spuna. N-are sa vorbeasca deschis. Nu scrie pe pieptul lui “ajutati-ma”. Nu sta cu mana intinsa. Dar daca se va arunca de la etaj, in fata metroului, daca ai sa auzi ca a luat pastile si e internat in spital, daca o sa dispara de la scoala jumatate de an pe motiv ca “a facut o raceala si s-au complicat lucrurile”, daca oricare dintre astea, vei sti doua lucruri: 1) a avut o boala psihica si 2) nu a fost tratat cum se cuvine.

Asuma-ti.

G