Post pin-up

Anamneza unei tentative de suicid nu e niciodata usoara. Vad oameni la intervale variabile de la momentul cand au incercat sa se omoare…ore, zile, saptamani. Unii au incercat sa se spanzure, altii sa se taie, au luat pastile de te intrebi unde au putut incapea, cu zecile, cu sutele. Intensitatea actului variaza, ca si intelegerea omului despre consecintele faptelor sale. Regula e ca in sinucidere ar trebui sa existe o rezolvare a unui impas irezolvabil. Prin irezolvabil inteleg ceva analog irationalului, spre deosebire de rational. In imensa majoritate sunt lucruri despre care trecatorul neutru ar spune ca “nu merita sa mori pentru asa ceva”, dar ce stiu ei despre asta? In mintea oricaruia dintre noi anumite rani capata prevalenta, anumite dureri au simboluri aparte ca si cum dintre toate jelaniile lumii acestea, de ne-au fost date noua, sunt injectate cu un “ceva” particular. In relatia cu obiectul s-ar zice ca investim afect, si coloram intr-o nebunie anume, unele scheme de gandire. Bizarul unei tentative de autoliza este ca, pervers, creierul omului il convinge pe acesta, la un nivel foarte primitiv de constiinta, ca va apuca sa se bucure de roadele muncii sale si ca, printr-un proces de depersonalizare intensa, unul in care se uita din tavan la propria-i viata, mort fiind trai-va sa mearga inainte cu impasul ante-mentionat trecut.

Or asta, vorba sfantului Sisoe, nu se poate. Un factor bun de prognostic in urma unei tentative de suicid e regretul, atitudinea melancolica si nicidecum cea pozitiva, energica, zambitoare, gen “mi-am facut-o dar uite ce bine mi-e acum”. Paradoxal, insa, un gest impulsiv e mai putin probabil sa genereze exitus, adica sa mori de pe urma lui. Nu e o garantie; cunosc oameni care au murit pentru ca intr-un “moment de nesanatate mintala acuta” s-au aruncat de la etaj,  sau de pe un pod, sau s-au aruncat in fata metroului.

Despre metrou trebuie sa spun o poveste pe care am poate am mai spus-o, dar merita repetata. Mentorul meu, Brian Mishara, presedinte al Asociatiei Internationale de Preventie a Suicidului, a avut curiozitatea acum vreo cativa ani sa vada daca intr-adevar exista o epidemie de suicid la metroul montrealez, si daca metoda in sine este chiar pe cat de letal suna in ochiul privitorului. Au aflat ceva foarte interesant, anume ca doar ca pe langa cazurile mortale, destul de evidente, exista si o categorie de supravietuitori cu toate problemele care derivau din asta: handicap, infirmitate, mutilari severe ale corpului.

Asta aduce in discutie o chestiune particulara a unei persoane care sufera de suicidalitate, anume perturbarea schemei corporale si estomparea barierelor naturale impotriva auto-vatamarii. Sa explic. Majoritatea dintre noi nu ne putem face rau intr-un mod manifest, adica ceva ce genereaza durere. O facem mult mai pervers prin felul in care traim, prin tabieturile pe care le-avem, viciile pe care le practicam, oamenii cu care ne inconjuram, dar nu ne provocam durere pe calea acelor receptori care, odata afectati, generaza “au”- ul de durere. Ceea ce inseamna mai multe lucruri, in primul rand ca e nevoie de “ceva” care sa coboare barierele durerii, dar totusi sa genereze suferinta (de genul “durerii psihice” a lui Schneidman), apoi un gen de kampf-paranoia a lui Kretschmer, adica una de lupta, adica ambivalenta si travaliu pentru intelegerea ratiunii din irational, si in cele din urma prezentarea suicidului ca solutie asa-zis “permanenta” la problema temporara, dar perenizata.

Neindoielnic asta se intampla in familii largi de indivizi care impartasesc anumite gene. Suicidul e un pedigree asa cum boala bipolara, depresia, schizofrenia, alcoolismul sunt pedigree-uri. Nu oricine moare prin suicid. Oricine se gandeste la suicid; majoritatea se angajeaza intr-un comportament la risc la limita durerii, sau supravietuirii. Dar putini incearca, si teribil de putini mor prematur, la propria mana si – iar aici e observatia dureroasa – mult mai putini dintre acestia ar fi murit daca ar fi fost luati in evidenta, daca le-am fi stiut grijile si daca le-am fi tratat bolile psihice.

In anii de cand am venit in Romania am vazut multi suicidari. Nu e un motiv de lauda, dar cel putin pana acum nu a murit nici unul; multi se lupta cu natura gandurilor lor, invata sa stea la taifas cu un John Barleycorn mult mai ghidus decat cel din alcool, incep sa vorbeasca cu apropiatii lor de dificultatile pe care le au, si depasesc pasivitatea ascunsa a ideilor lor de suicid, anume ca – in solfegiul lui JFK – invata sa faca si ei ceva pentru suicidul lor nu doar sa lase suicidul sa faca ceva pentru ei. Ce-i drept nu-i pacat, “noi”, prin noi inteleg oricare din “noi” dar mai ales noi medicii, noi intervenantii, noi familiile, avem caderea de-a interveni si circumstantia comportamentul suicidar. Nu e doar gradina noastra in care se spanzura, nu e doar funia si sapunul nostru; nu sunt doar pastilele noastre de tensiune, sau zecile de comprimate pe care i le-am prescris “pe trei luni inainte pentru ca ne-a durut in cur sa ne punem problema daca acest om, depresiv, ar putea sa faca ceva bizar cu ele”. E un mod de adjudeca o problema care prolifereaza in mizerie, la bun brat cu alcoolul si violenta.

Acest stat nu vrea sa stie de oamenii care se omoara decat cand vine vorba sa-si vinda diversi indivizi dubiosi ziarele. Iar atunci raman obnubilat despre cat de vorace e descrierea pseudo-normalitatii victimei, cat de repede si degraba apare un domn/ o doamna care cu siguranta ar beneficia de serviciile mele si-si justifica salariul altfel modest printr-un ferpar odios al peltelei intinse, al re-punerii in scena a dramei, tanatofilic, coprofagic daca se poate, cu lux de amanunt, cu o concluzie grotesca, hitchcock-iana, ca oricand se poate intampla si intr-o vecinatate a ta.

In urma cu multi ani am facut un studiu la un liceu din Bucuresti; m-am intalnit cu sute de adolescenti, am stat de vorba la clasa despre problemele lor de ajustare, despre emotii, comportamente, droguri, foloasele lor, riscurile excesului de substanta si multe, multe altele. I-am intrebat, discret la final, cati dintre ei s-au gandit la sinucidere. Am folosit un chestionar pe care mi l-au dat inapoi, sigilat, in plic, fara nume, doar varsta si sexul. Acum 5 ani, un grup ne-reprezentativ de adolescenti dar de la un mare liceu din capitala, carevasazica “la creme de la creme”, avea o pondere a ideilor de suicid bine trecuta de 40%, si aproape un sfert incercasera sa se sinucida. Sa ne intelegem, prin “incercasera sa se sinucida” nu propun ca ajunsesera toti la spital, nu, propun ca se angajasera intr-un act de auto-vatamare unde, pe moment, gandirea era ingustata la un singur tronson: vreau sa mor, si-am sa fac ceva pentru asta.

Zilele trecute vorbeam cu un profesor de la liceul Tudor Vladimirescu. Vreti sa stiti care e pulsul luat de profesori privind elevii lor? Mi-ar trebui un nou rand, o noua scriere pentru a evoca experienta empirica a dascalilor, cati au mai ramas, referitor la patologia de relatie, emotie si comportament a elevilor lor. Ce vad eu, ca medic, e ca dintre toate bolile pamantului vorbim doar “un pic” despre depresie, sau cel putin despre asta ma tot suna ziarele sa le povestesc. Nu vorbim de anxietate, de violenta, de abuz, de obsesiv-compulsivitate, de comportamentul sexual juvenil si ce inseamna asta, nu vorbim de INTERNET, de gaming si gambling pe internet, nu vorbim de adictiii, nu vorbim de patologii mai rare, gen tulburari de nutritie, anorexie, bulimie, binge, nu vorbim de homosexualitate (nomina sin odiosa) si tulburari ale orientarii sexuale la varsta tanara, nu vorbim despre lucrurile care colcaie, putrezesc in comunitatile noastre dimprejur si noi stam tot la aceleasi cozi, imbracati tot in aceleasi cojoace.

Romania este o tara unde, inca, in anumite zone n-a ajuns notiunea de psihiatrie ca “profesie”; vorbim de oameni care traiesc cum se traia inainte de Sutzu si Protici, si de azilele de alienare mintala ale secolului XIX.

Ia-ti inima in dinti. Vorbeste de sanatate mintala. Cat traiesti. Cat traiesc. Daca te uiti imprejurul tau acum, dupa ce termini de citit aici, iti promit ca in raza de actiune a ochilor tai ai cel putin pe cineva care are probleme psihice serioase, care au nevoie de atentia unui psihiatru. N-are sa-ti spuna. N-are sa vorbeasca deschis. Nu scrie pe pieptul lui “ajutati-ma”. Nu sta cu mana intinsa. Dar daca se va arunca de la etaj, in fata metroului, daca ai sa auzi ca a luat pastile si e internat in spital, daca o sa dispara de la scoala jumatate de an pe motiv ca “a facut o raceala si s-au complicat lucrurile”, daca oricare dintre astea, vei sti doua lucruri: 1) a avut o boala psihica si 2) nu a fost tratat cum se cuvine.

Asuma-ti.

G

7 thoughts on “Post pin-up

  1. a) Nu s-ar putea spune ca articolul nu-i interesant. Este interesant. Este interesant chiar si felul in care aluneca din “tehnic” spre “morala” pentru a esua in “politic”. De cine e scris?

    b) Oare toti cei care se sinucid sau incearca sa se sinucida fac erori de evaluare? Presupun ca nimeni nu se sinucide din cauza unei probleme (perceputa ca) trecatoare. Presupun ca toti (cei care se sinucid) se sinucid pentru ca li se pare ca se confrunta cu o problema irezolvabila care le complica viata in asa hal incat balanta bun/rau, placere/suferinta este definitiv si dramatic inclinata pe partea raului. Desigur ca cei mai multi se inseala. Deh. Omul poseda o inteligenta limitata. Dar, or fi si vreunii care or evalua corect?

    c) Oare pihologii citesc si dansii Cioran? Sau nu? Sau (si) Unamuno?

    d) Se poate considera ca cineva care se lasa in voia soartei, traind la intamplare, lasandu-se trait de propria-i viata ajungand sa moara prematur din cauza bolilor capatate astfel s-a sinucis, sau nu?

    e) Cand se poate considera ca o moarte este prematura?

    f) Despre cineva care are mare putere de convingere si reuseste sa convinga un prieten bun (sau un profesionist) sa-l omoare pentru ca el are toate motivele si determinarea sa moara cat mai repede (fiecare secunda de viata fiindu-i un chin imens) dar ca-i lipseste curajul si/sau mijloacele de a se sinucide, se poate spune ca a s-a sinucis?

    g) Dat fiind spuse cele de mai sus, este posibil ca cineva, oricine sa moara altfel decat prin sinucidere? E o intrebare mai complicata pe care o vom discuta poate altadata. Avem timp. Nu?

    h) Cred ca se poate considera afectiune psihica un raspuns inadecvat, disproportionat la stimuli psihologici externi. Totusi presupun ca nu orice simptom cu aspect de “nebunie” este patologic. Unele nebunii sunt intr-un bun acord cu realitatile care le declanseaza. Psihiatrii nu pot in astfel de cazuri decat sa-i indoape pe falsii pacientii cu medicamente, pentru a-i face sa ignore realitatea. Trista medicina. Un cogniac fin, aristocratic, ar putea aduce aceeasi utare, nu? In fine.

    i) Se spune ca oricine ar trai destul de mult ar ajunge pana la urma (statistic) sa se imbolnaveasca de cancer. S-ar putea spune oare acelasi lucru despre sinucidere? Vorbesc de sinuciderea in varianta clasica, asta despre care se vorbeste in articol, adica isi taie omul venele, isi trage un gloante in cap, inima, etc… nu despre sinuciderea in sens larg care este pur si simplu echivalenta cu moartea, sinuciderea din imprudenta, cand bei ca sa uiti sau iei medicamente prescrise de psihiatru (dupa dozaj)m sau iti umbla mintea aiurea si te calca masina, diabetul, ciroza, batranetea etc…

    j) Despre Esenin se spune ca s-ar fi sinucis intr-un mod foarte ciudat. Si-a taiat venele, a scris cu sange un mic poem care se incheie cu cuvintele “In aceasta viata, a muri nu e noutate;/Nici a trai, nu-i o noutate.” Apoi s-a spanzurat de o teava. Cum interpretati?

    k) Ar mai fi cate ceva. Dar am uitat.😉

  2. Pingback: Sincere Recomandari « (b)Arca lui goE

  3. Hmm, ironic sau nu in 2008 cand scriai tu un articol despre prozac in celalalt blog al tau eu eram distrusa, ma gandeam sa ma sinucid(imi luasem sfoara de la bricostore)si nu puteam sa dorm(aveam mereu cosmaruri si oricum cand ma trezam nu puteam sa readorm ma simteam de parca as fi fost electrocutata). Nu am mers la niciun psihatru, poate trebuia sa o fac dar eram distrusa si imi intrerupsesem si facultatea…pana la urma s-a rezolvat (desi uneori ma gandesc ca poate mai bine muream atunci), dar imi pare rau sa aud de oameni care cred ca depresia e numai o chestie de lipsa de vointa…

  4. PS: as putea sa scriu un roman despre cum imi era atunci dar la ce bun..pe cine ar ajuta acum?

  5. Da, am dezvoltat o mica obsesie pentru articolele tale…probabil cand te vei intoarce vei avea blogul inecat in comentariile mele.
    Pur si simplu nu ma pot abtine sa citesc ce scrii desi imi face destul rau amintindu-mi de …

  6. Mary, scriu despre suicid pentru ca sunt suicidolog, de aici interesul particular pentru subiect. Am citit mail-ul de la tine, sper ca nu va fi o problema pentru tine ca nu il public, acest domeniu nu s-a dorit niciodata un loc unde sa vorbim doar despre suicidalitate, si comportament suicidar.

    G

  7. Defapt se intampla in felul urmator: acum vreo 3 ani cred citeam pe vechiul tau blog ceva despre Boala mentala si Biblie, mi s-a parut haios.
    Apoi am uitat de blog si de tine si de tot. Mi-am vazut de viata mea, nu fericita dar solicitanta.
    Apoi din motive greu de detaliat am intrat intr-un fel de vartej temporal, in sensul ca imi aduc perect aminte chestii de acum 3 ani, dar parca am uitat ce s-a intamplat anul trecut,luna trecuta. Rational imi aduc aminte dar nu mai percep corect timpul.
    D-aia ma simt de parca as fi cumva prietena cu tine, cand defapt tu te gandesti ca sunt vreo ciudata.

    Nu-mi place ideea ta ca toti oamenii care se gandesc sa se sinucida sunt nebuni. Pai, creez eu impresia unei nebune, ma rog “tulburata mental”? Nu ti s-ar parea normal ca societatea sa nu ia decizia pentru mine ca merit sa traiesc si daca incerc sa mor si nu-mi iese sa nu ma lase schiloada ci sa ma ajute sa mor?
    Suicidolog, habar n-aveam ca unii studiaza fenomenul in sine. Partea proasta e ca o faci din perspectiva omului care crede ca moartea e cel mai rau lucru cu putinta…

    Credeam ca incercasei si tu, d-aia ti-am povestit prin ce am trecut eu credeam ca te va ajuta pe tine.
    Imi dau seama ca te deranjez cumva, si ai vrea sa nu ma mai vezi. OK!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s