Nu vedeti ca nu are nimeni nevoie de noi?

As putea sa spun povestea asta intr-o mie de feluri. Totul pleaca de la o intrebare retorica a unei paciente pe care-am vazut-o ieri. Pantofareasa. Mi-a aratat si legitimatia de cand s-a incadrat in munca, acum 30 si ceva de ani. Nu mai are servici din 2005 cand si-a dat demisia din “privat” unde facea creatie intre doua plante, intr-un birou de 10 pe 10 in care mai lucrau alti 10 oameni si-avea un sef care-i arunca pe jos 9 din 10 schite, si care-si punea sotia sa umble pe papainoage ca “asta era standardul de calitate”. Trist.

Dar ce e mai trist e ca m-a cutremurat posibilitatea ca in Romania nimeni n-are nevoie de nimeni, si de nimic. Am trait senzatia asta cand m-am intors, dincolo de priviri ipocrit apreciative la adresa calitatilor mele acumulate aiurea, la mare distanta, pe-o alta lume si-un alt continent, m-am izbit de auto-suficienta deprimata si deprimanta a comunitatii de-aici care in momentele ei de optimism se grabeste de debarcare. Cand i-o fi parasit speranta? Si cand i-o fi parasit spiritul progresist, flexibil, aplecat spre rezolvarea problemelor?

Nick Tinbergen a descris, acum multi ani deja, efectul neajutorarii invatate, spre deosebire de cea innascuta; e ce se intampla cand un stimul aversiv devine super-normal si satureaza un sistem. Sa zicem ca ai o comunitate de indivizi carora le administrezi premeditat, si adeseori imprevizibil, socuri. Socurile pot fi dintre cele mai variate si nu indeosebi la adresa fiintei lor vitale, a Self-ului de supravietuire; poti sa-i ocarasti periodic, sa-i faci lenesi, mincinosi, hoti, banditi, prosti, analfabeti, si – ce-i mai important – sa faci asta dintr-o pozitie demiurga, de autoritate, cu alte cuvinte se te externalizezi lumii careia-i faci un atare cadou.

Ca o matrioska, exista Romanii in Romanii in Romanii. In anii care au trecut am crezut, si-am sustinut, ca e vorba de insule de oxigen intr-o mare sulfuroasa de nebunie si pauperitate in care, ca psihiatru, raman adeseori inmarmurit de profunzimile violentei, si-ale degradarii, omului, si gradul de re-educare a unei asa-zise elite care traficheaza subtire, de la capatul unui tigaret metrosexual, diverse platitudini privind viata, omul, si ordinea fireasca a zoogeniei. Si mi-am imaginat ca tot ce trebuie facut e sa identifici insulele, si sa le conectezi cumva intr-un agregat coerent, concertat, unul care sa restabileasca ordinea magnetica a lucrurilor, in care educatul se deosebeste de ne-educat si cultul de incult. Surprinderea mea a fost sa constat, ca un plecat si ramas dus ce sunt, ca pentru omul care s-a educat aici, si care n-a iesit niciodata din coconul lui, insula a devenit si-o arma de ostracizare a celuilalt. Intelectualul roman traieste in pofida altuia, si apetitul lui de capitalizare pe mizeria in care se invarte ia proportiile unui festin. Intelectualul roman traieste asteptand in propria Ghermanie o rezolvare a impasului lui oedipian. Iar intre timp se vorbeste mult si prost, se scrie mult si prost, se traieste mult si prost, si lumea fuge dintr-o lume orizontala in cutii de carton verticale, vechi, penitenciare, in care adulmeca, zi de zi, imagini frumos colorate cu dementi care se masturbeaza intelectual in diverse talk-show-uri, pe diverse teme, mereu aceleasi, mereu redundante, oferind mereu rezolvari ca si cum ar fi SIMPLU, si totul e sa vrei. Pe mine ma sperie aceasta serenitate lunatica a mitomanului care odata ce-a iesit din scena revine la saurianul rapace care nu se sinchiseste ca banul lui costa vieti, si pe mortile altora se construieste o bunastare de jungla. Ma uit in trafic la masini, si la indivizii din masini, la felul in care libera concurenta a iscat mici lorzi ai mustelor care-si aroga puteri nelimitate.

Nu avem nevoie de ordine. Nu avem nevoie de vami. Nu avem nevoie de medici. Nu avem nevoie de profesori. Nu ni-i permitem. Nu avem nevoie de pantofari, de bioingineri, metalurgisti, aviatori. Avem nevoie de agricultori de frunte si – cel mult – patroni de pensiuni bio care sa stimuleze turismul ecologic si eventual ecumenic. Ce minte neagra, ciunga si perversa a iscusit o atare lume? Ce creier deposedat de orice credinta sau aparteneta la logica sugereaza ca aici, in lumea in care traim douazeci de milioane de suflete, solutia fiecaruia e sa migreze in tarile din jur pentru a-si asigura cat de cat linistea vietii?

E o forma aparte de psihopatie care s-a cuibarit imprejuru-ne de multe zeci de ani. Pe susa poporului roman re-educarea sovietica a generat un hibrid monstruos, de-un narcisism malign, unul care incurajeaza glorificarea la extreme cacofonice ale valorilor pe care le-avem (si astfel le distruge, le corupe) si-apoi isi scufunda capul in adancurile ne-ratiunii.

De ceva vreme, insa, incepem sa vorbim de depresie, si de sanatatea mintala a unei natii. Oamenii pe care-i vad la clinica vin din toate paturile sociale, lucru care nu poate sa insemne ca nu exista categorie privilegiata iar boala psihica nu respecta gradientul socio-economic ci doar se re-calibreaza, se reinventeaza. Majoritatea prietenilor mei au o forma de nevroza de epuizare, iar cand vine vorba de guvernamant, sau administratie, oprobiul este general. Nu, nu e vorba de greutatea traiului in sine care pentru prima oara in multi, multi ani a fost inlocuit ca si cassus belli de animozitatea fata de-o conducere bolovanoasa, tampa, de departe cea mai erratica din istoria mea traita si la paritate cu besmeticii politicii interbelice, daca nu cumva mai intens perfectionata de toti anii recentei deveniri.

Cum e posibil, imi pun problema, ca trivia guvernamentala sa includa achizitionarea, de catre presedinte si premier, al unui gadget – fie el iPad sau altceva? Cum e posibil ca fiscalitatea unui angajat, dintre acei 25% care inca mai “produc pentru tara” in anumite cazuri sa depaseasca 50% din veniturile brute si – mai mult – sa vorbim de “largirea bazei de impozitare” prin ciupirea dobanzilor la depozite bancare, sau a muncii cu ziua la tara? Iar eu ma gandesc ca, la paritate, nimic nu-i separa pe-acesti oameni de acela care se imbata si-apoi ii rupe piciorul nevestii cu scaunul, sau cel care se duce in dormitor si-si cheama fata ca sa-i arate penisul erect intr-un acces exhibitionist. E acelasi val impenetrabil al delirului, si-al ideii rupte de evidente care-o impune, totusi, magistra, unei audiente care si-a delegat responsabilitatea unei “adunari” de reprezentanti de frunte ai acesteia.

Care e, deci, matrioska cea mai mica din miezul matrioscelor nenumarate de care vorbesc? Numitorul comun, Avalonul povestii de mai sus? Pentru mine, personal, drumul e unul in care imi aleg sanatatea mintala in care insist, pe care-o afirm, pe care-o vorbesc, si de-o zice-o lume ca-s nebun voi fi propriu-mi, nu am dorinta de-a deveni altul decat sunt si stiu, si vad, ca daca cineva deschide o cale poate altul o va urma.

G