Despre mortii vii

Mi-a spus-o obstinat: vreau sa mor si nu pot. Sunt un mort viu. Apoi si-a inceput povestea. Povestea lui trece printr-o facultate, o prietena, un buchet de flori, un streang, o alta prietena, un copil, si-apoi o noua tentativa de omor a singurei persoane care nu-l poate parasi. El.

Rareori ma opresc sa gandesc ca duc totusi o viata iesita din comun. Cati dintre prietenii mei vor cunoaste vreodata un sinucigas? Si totusi majoritatea oamenilor se gandesc cel putin o data in viata sa se omoare. Daca lucrezi intr-un birou populat uita-te acum bine imprejur, sunt sanse bune ca cel putin unul dintre cei la care te uiti, altfel sub o aura de normalitate, se gandeste ca i-ar fi mai bine mort. Contemplarea durerii atasata pierderii, placerea aproape erotica a contactului cu disperarea, si abandonul, celor dragi genereaza in majoritatea un sentiment de apartenenta, de fuziune simbiotica la imaginea unora pe care nu-i vrem plecati.

Explicatia sta in cuvintele unui copil: mi-e dor de Mitz. Mitz e o pisica. A murit. Iar ea spune ca i-e dor de Mitz pentru ca e mai putin rusinos decat sa spuna ca i-e dor de tata care chiar si cand e cu ea nu e cu ea, prins fiind in propriile lui adictii.

Uneori oamenii vor sa moara pentru ca le e dor de-un “Mitz”. Si vor sa se omoare pentru ca asa spera sa ajunga langa el/ea. Exista o agresivitate primordiala in felul nostru de-a relationa unii la ceilalti incat refuzul, ostracizarea, si indepartarea din comunitate isca, intr-un model etologic al relatiilor, ingredientul obligatoriu si necesar pentru suicid. Furie. Furie pentru care nu se gaseste un debuseu, o albie alternativa. Furie care se materializeaza in menninger-ianul “dorinta de-a omori, de-a fi omorit si de-a fi mort”.

De fiecare data cand scriu asta imi imaginez o antilopa gnu intr-o turma care trebuie sa traverseze ape pline de crocodili. Si ma gandesc ce-o fi in mintea acelei prime antilope care stie, cand e impinsa inevitabil de turma in gurile hulpave ale saurienilor, ca moartea e la fel de fireasca, si inevitabila, ca orice alt lucru dimprejur. Ce nu stiu e cum se produce selectia antilopei care va muri pentru ca alte antilope sa traiasca, caci in fruntea turmei sunt de obicei cele mai capabile, si mai bine orientate, antilope.

Asemenea, majoritatea persoanelor care se selecteaza, din interiorul multimii imense de indivizi dorind a-si pune capat zilelor, si chiar incearca, au calitati particulare; nu e un model al deficitului desi ar fi simplu sa zicem “le lipseste o capsa de control”, ci mai degraba aditiv in care se aduna adversitati. E gena care-i predispune, si viata care-i aduce pe-o cale comuna, mila verde a vietii persoanelor care ajung sa moara prematur dintr-o cauza doar intamplator stigmata si-asta pentru ca religiile lumii suspun, printre pacate, suicidul. Dar metaforic vorbind enorm de multi altii mor prematur printr-o forma de moarte auto-indusa (“stil de viata?”), doar ca nu subscriu acestei formulari voit agresive: dorinta de-a muri, de-a fi omorit si de-a fi mort.

Antilopa, ca sa inchid paranteza, moare prematur, si totusi nu vrea sa fi murit, si cu siguranta nu vrea sa fie moarta. Si deci lupta pentru viata ei. Zebra lupta pentru viata ei (intr-o situatie identica, in aceeasi confruntare cu crocodilul). Popular se zice ca sinucigasul nu lupta pentru viata lui si deci, in corolar, suicidul e o forma de abandon, de lasitate, de depunere a armelor, de renuntare la puncte puncte, depinde in ce crezi si cum iti arogi o sorginte simiana (or ba). Poporul insa, ca de obicei, se inseala. Toti, dar absoluti toti pacientii mei cu ganduri si tentative de suicid lupta, si-au luptat, si unele dintre lucrurile care circumstantiaza vietile lor sfideaza logica, si umanitatea la care facem trimitere, in revansa (a fi om presupune sa te iubesti si sa nu te puna dracu’ sa nu te iubesti ca e de rau). Daca poporul insista ca sinucigasul e las e pentru ca poporul duce o viata de ignoranta, si relativa incultura, a suferintei psihice. Aici auto-protectionismul tamp al comunitatii nu e particular doar romanilor; suicidul e suficient de rar incat sa nu faca apologia unui interes public, dar e suficient de des incat sa fi penetrat folclorul de la modul in care Decebal isi ia gatul pana la sacrificiul ritual al lui Leonidas la Termopile, la cianura luata de Goebbels inainte de-a fi condamnat la moarte (sic!).

Omul de rand care vrea sa se sinucida lupta cu consecintele unui atare gest pana in ultimul moment. Decizia poate fi impulsiva tocmai pentru ca o rezolutie atenta probabil ca ar genera o hotarare de tipul “mai astept, mai lupt”. In fapt, ca sa fiu sincer, timpul – intr-o criza suicidara – e cel mai bun prieten al meu si arma cea mai de pret. Da-mi timp caci ce mai ai de pierdut, intreb. Daca ti s-a terminat mai da-mi caci deja ai dat de unde n-ai. Majoritatea se uita la mine si nu stiu ca in sinea-mi imi aduc aminte de teoria discountului negativ de viitor al lui Becker si Posner, dar inteleg, ei stiu ca de mult timp au functionat “pe datorie”, desconsiderand balanta interioara a gandurilor, si a emotiilor lor devreme ce abia acum, la sfarsitul lumilor, putem vorbi cu ei, de ei.

Si-asta pentru ca multi dintre clientii mei au fost sinucisi intr-o mie de moduri de familiile lor, de proastele lor decizii, de adictiile lor care le ingusteaza optiunile, si nu in ultimul rand de lumea in care traiesc. Iar adeseori tentativa lor de suicid e un mod de-a recastiga suprematia asupra propriei fiinte pe care astfel o reclama, si-o sacrifica intr-un cataclismic efort de-a-si consolida identitatea considerata absolut corupta.

Iacata deci ca un gand de moarte, sau o tentativa de suicid, nu se intampla in vidul cosmic. Au loc intr-un ecosistem al bolii mintale care este predictibil, si interactiv. Si daca e interactiv, inseamna ca suicidul este prevenibil, combatubil si in cele din urma curabil daca e, principial, sa-l consideri o boala a priori. Iar eu il consider boala in masura in care e toxic, si noxic, si letal asupra individului odata dus la capat. Or toate acestea nu l-ar putea incadra in domeniul firescului.

Francezii fac aici o nota de subsol; in manualul meu Guelfi &Rouillon la sectiunea comportament suicidar se vorbeste in particular si de instante de moarte altruista (mama care se arunca in fata masinii sa-si salveze copilul) sau de conditii extreme (individul care se arunca de la geamul unei cladiri in flacari) sau chiar de suicidul ritual (suttee, sepuku) care ar fi – in acel context – fiziologic si deci contradictoriu, popperian, la tot ce-am scris mai sus.

Si-ar mai fi si observatia filosifica, darwiniana, ca indivizii care se sinucid o fac pentru ca susa lor e intr-un fund de sac evolutionar; asta ar duce discutia agregarii familiale a suicidului intr-o zona foarte “bernard-shaw-iana” si eugenismul lui desantat, anume ca individul care se sinucide face, intr-un fel, un bine societatii pentru ca se scuza din incapere. Nimic mai fals, dovada faptul ca majoritatea oamenilor cu tentative de suicid duc o viata ulterior normala si productiva, si reusesc la final sa integreze in sistemul lor momentul cand au vrut sa-si termine viata.

Exista un argument moral pentru a trai, sau pentru a muri? Dezbaterea nu poate fi decat a viilor si-atunci nu e una cu adevarat socratica (Socrate insusi, se stie, s-a sinucis, in mod ironic) caci din banca mortilor nimeni nu poate vorbi de avantaje/ dezavantaje, sau daca exista o stratificare functie de cand,cum, din ce cauza sa mori. Morala este a viilor, si-a supravietuitorilor, si de-aici incepe tot taraboiul stigmei caci la fel cum pentru un non-diabetic diabetul n-are sens la fel si pentru un non-suicidar suicidul nu e logic, si deci impardonabil sau contextualizabil.

Nu poti trata suicidari dintr-o pozitie in care nu vezi si punctul lor de vedere, si nu intelegi si optiunile lor de viata inclusiv pe aceea ca, la sfarsitul zilei, s-ar putea ca ei totusi sa decida pentru ei intr-un mod care sfideaza sistemul tau de ratiune. Admitand asta, si luand asta drept credo, poti la sfarsitul zilei sa salvezi vieti, si sa vindeci oameni, pe mortii vii despre care nimeni nu vrea sa vorbeasca, nici macar cei care i-au avut.

G