Despre mortii vii

Mi-a spus-o obstinat: vreau sa mor si nu pot. Sunt un mort viu. Apoi si-a inceput povestea. Povestea lui trece printr-o facultate, o prietena, un buchet de flori, un streang, o alta prietena, un copil, si-apoi o noua tentativa de omor a singurei persoane care nu-l poate parasi. El.

Rareori ma opresc sa gandesc ca duc totusi o viata iesita din comun. Cati dintre prietenii mei vor cunoaste vreodata un sinucigas? Si totusi majoritatea oamenilor se gandesc cel putin o data in viata sa se omoare. Daca lucrezi intr-un birou populat uita-te acum bine imprejur, sunt sanse bune ca cel putin unul dintre cei la care te uiti, altfel sub o aura de normalitate, se gandeste ca i-ar fi mai bine mort. Contemplarea durerii atasata pierderii, placerea aproape erotica a contactului cu disperarea, si abandonul, celor dragi genereaza in majoritatea un sentiment de apartenenta, de fuziune simbiotica la imaginea unora pe care nu-i vrem plecati.

Explicatia sta in cuvintele unui copil: mi-e dor de Mitz. Mitz e o pisica. A murit. Iar ea spune ca i-e dor de Mitz pentru ca e mai putin rusinos decat sa spuna ca i-e dor de tata care chiar si cand e cu ea nu e cu ea, prins fiind in propriile lui adictii.

Uneori oamenii vor sa moara pentru ca le e dor de-un “Mitz”. Si vor sa se omoare pentru ca asa spera sa ajunga langa el/ea. Exista o agresivitate primordiala in felul nostru de-a relationa unii la ceilalti incat refuzul, ostracizarea, si indepartarea din comunitate isca, intr-un model etologic al relatiilor, ingredientul obligatoriu si necesar pentru suicid. Furie. Furie pentru care nu se gaseste un debuseu, o albie alternativa. Furie care se materializeaza in menninger-ianul “dorinta de-a omori, de-a fi omorit si de-a fi mort”.

De fiecare data cand scriu asta imi imaginez o antilopa gnu intr-o turma care trebuie sa traverseze ape pline de crocodili. Si ma gandesc ce-o fi in mintea acelei prime antilope care stie, cand e impinsa inevitabil de turma in gurile hulpave ale saurienilor, ca moartea e la fel de fireasca, si inevitabila, ca orice alt lucru dimprejur. Ce nu stiu e cum se produce selectia antilopei care va muri pentru ca alte antilope sa traiasca, caci in fruntea turmei sunt de obicei cele mai capabile, si mai bine orientate, antilope.

Asemenea, majoritatea persoanelor care se selecteaza, din interiorul multimii imense de indivizi dorind a-si pune capat zilelor, si chiar incearca, au calitati particulare; nu e un model al deficitului desi ar fi simplu sa zicem “le lipseste o capsa de control”, ci mai degraba aditiv in care se aduna adversitati. E gena care-i predispune, si viata care-i aduce pe-o cale comuna, mila verde a vietii persoanelor care ajung sa moara prematur dintr-o cauza doar intamplator stigmata si-asta pentru ca religiile lumii suspun, printre pacate, suicidul. Dar metaforic vorbind enorm de multi altii mor prematur printr-o forma de moarte auto-indusa (“stil de viata?”), doar ca nu subscriu acestei formulari voit agresive: dorinta de-a muri, de-a fi omorit si de-a fi mort.

Antilopa, ca sa inchid paranteza, moare prematur, si totusi nu vrea sa fi murit, si cu siguranta nu vrea sa fie moarta. Si deci lupta pentru viata ei. Zebra lupta pentru viata ei (intr-o situatie identica, in aceeasi confruntare cu crocodilul). Popular se zice ca sinucigasul nu lupta pentru viata lui si deci, in corolar, suicidul e o forma de abandon, de lasitate, de depunere a armelor, de renuntare la puncte puncte, depinde in ce crezi si cum iti arogi o sorginte simiana (or ba). Poporul insa, ca de obicei, se inseala. Toti, dar absoluti toti pacientii mei cu ganduri si tentative de suicid lupta, si-au luptat, si unele dintre lucrurile care circumstantiaza vietile lor sfideaza logica, si umanitatea la care facem trimitere, in revansa (a fi om presupune sa te iubesti si sa nu te puna dracu’ sa nu te iubesti ca e de rau). Daca poporul insista ca sinucigasul e las e pentru ca poporul duce o viata de ignoranta, si relativa incultura, a suferintei psihice. Aici auto-protectionismul tamp al comunitatii nu e particular doar romanilor; suicidul e suficient de rar incat sa nu faca apologia unui interes public, dar e suficient de des incat sa fi penetrat folclorul de la modul in care Decebal isi ia gatul pana la sacrificiul ritual al lui Leonidas la Termopile, la cianura luata de Goebbels inainte de-a fi condamnat la moarte (sic!).

Omul de rand care vrea sa se sinucida lupta cu consecintele unui atare gest pana in ultimul moment. Decizia poate fi impulsiva tocmai pentru ca o rezolutie atenta probabil ca ar genera o hotarare de tipul “mai astept, mai lupt”. In fapt, ca sa fiu sincer, timpul – intr-o criza suicidara – e cel mai bun prieten al meu si arma cea mai de pret. Da-mi timp caci ce mai ai de pierdut, intreb. Daca ti s-a terminat mai da-mi caci deja ai dat de unde n-ai. Majoritatea se uita la mine si nu stiu ca in sinea-mi imi aduc aminte de teoria discountului negativ de viitor al lui Becker si Posner, dar inteleg, ei stiu ca de mult timp au functionat “pe datorie”, desconsiderand balanta interioara a gandurilor, si a emotiilor lor devreme ce abia acum, la sfarsitul lumilor, putem vorbi cu ei, de ei.

Si-asta pentru ca multi dintre clientii mei au fost sinucisi intr-o mie de moduri de familiile lor, de proastele lor decizii, de adictiile lor care le ingusteaza optiunile, si nu in ultimul rand de lumea in care traiesc. Iar adeseori tentativa lor de suicid e un mod de-a recastiga suprematia asupra propriei fiinte pe care astfel o reclama, si-o sacrifica intr-un cataclismic efort de-a-si consolida identitatea considerata absolut corupta.

Iacata deci ca un gand de moarte, sau o tentativa de suicid, nu se intampla in vidul cosmic. Au loc intr-un ecosistem al bolii mintale care este predictibil, si interactiv. Si daca e interactiv, inseamna ca suicidul este prevenibil, combatubil si in cele din urma curabil daca e, principial, sa-l consideri o boala a priori. Iar eu il consider boala in masura in care e toxic, si noxic, si letal asupra individului odata dus la capat. Or toate acestea nu l-ar putea incadra in domeniul firescului.

Francezii fac aici o nota de subsol; in manualul meu Guelfi &Rouillon la sectiunea comportament suicidar se vorbeste in particular si de instante de moarte altruista (mama care se arunca in fata masinii sa-si salveze copilul) sau de conditii extreme (individul care se arunca de la geamul unei cladiri in flacari) sau chiar de suicidul ritual (suttee, sepuku) care ar fi – in acel context – fiziologic si deci contradictoriu, popperian, la tot ce-am scris mai sus.

Si-ar mai fi si observatia filosifica, darwiniana, ca indivizii care se sinucid o fac pentru ca susa lor e intr-un fund de sac evolutionar; asta ar duce discutia agregarii familiale a suicidului intr-o zona foarte “bernard-shaw-iana” si eugenismul lui desantat, anume ca individul care se sinucide face, intr-un fel, un bine societatii pentru ca se scuza din incapere. Nimic mai fals, dovada faptul ca majoritatea oamenilor cu tentative de suicid duc o viata ulterior normala si productiva, si reusesc la final sa integreze in sistemul lor momentul cand au vrut sa-si termine viata.

Exista un argument moral pentru a trai, sau pentru a muri? Dezbaterea nu poate fi decat a viilor si-atunci nu e una cu adevarat socratica (Socrate insusi, se stie, s-a sinucis, in mod ironic) caci din banca mortilor nimeni nu poate vorbi de avantaje/ dezavantaje, sau daca exista o stratificare functie de cand,cum, din ce cauza sa mori. Morala este a viilor, si-a supravietuitorilor, si de-aici incepe tot taraboiul stigmei caci la fel cum pentru un non-diabetic diabetul n-are sens la fel si pentru un non-suicidar suicidul nu e logic, si deci impardonabil sau contextualizabil.

Nu poti trata suicidari dintr-o pozitie in care nu vezi si punctul lor de vedere, si nu intelegi si optiunile lor de viata inclusiv pe aceea ca, la sfarsitul zilei, s-ar putea ca ei totusi sa decida pentru ei intr-un mod care sfideaza sistemul tau de ratiune. Admitand asta, si luand asta drept credo, poti la sfarsitul zilei sa salvezi vieti, si sa vindeci oameni, pe mortii vii despre care nimeni nu vrea sa vorbeasca, nici macar cei care i-au avut.

G

6 thoughts on “Despre mortii vii

  1. “Despre mortii vii” !

    Demersul d-voastra, mai degraba repetitiv in vederea nuantarii decat convergent spre vreo concluzie anume, devine din ce in ce mai interesant sub cateva aspecte care transcend continutul intrinsec al acestuia. Unul dintre ele vizeaza tocmai procedeul in sine prin care va exprimati propriile agnoase existentiale folosindu-i ca pretexte si ilustrari pe pacientii trecuti prin sau aflati in criza suicidara. Totusi relatia omului cu moartea este mult mai sofisticata, mai subtila si mai complexa decat ar putea rezulta strict din universul raporturilor psihiatru-psihopat. Ma rog, poate doar mi se pare ca doriti sa obtineti, vorbind, mai multa cuprindere in legatura cu concubinajul dintre fiinta si neant. In fond este posibil ca, pasionat fiind de profesia d-voastra, sa doriti numai sa impartasiti cititorilor novici anumite lucruri care nu contenesc sa va apara drept… captivante(?). Daca e asa, si fiind unul dintre acesti cititori, va pot spune ca impresia mea generala degajata din articolele prezentate, renuntand la orice meta-interpretari, este aceea ca aveti de-a face cu o multime de oameni care au toate motivele sa se sinucida si pe care incercati sa-i deturnati din drumul lor compensand pe cale chimica, cu medicamente, absentele care i-au adus in pragul „catastrofei” sinuciderii. Problema este ca cei care chiar au ajuns sa-si doreasca sincer si profund sa moara sunt, presupun, morti deja, ireversibil morti. Nu stiu cat de util ar mai fi sa le fie prelungita biologia si in cate cazuri rezeva de timp oferita astfel a fost valorificata util, cati s-au ridicat ca Lazar si recuperat si cati au continuat sa „vietuiasca” in forma de morti vii pana la decesul biologic. Vindecarea e probail posibila doar in cazul celora caroara li se pare ca doresc sa moara sau a celor care se prefac doar ca vor sa moara… Ma rog, e treaba psihiatrilor profesionisti sa-i deosebeasca pe unii de altii.

    Oricum de murit nu se poate muri decat prin sinucidere.

    P.S. Nu stiu cine si in ce context zicea: „Eram tineri. Aveam de unde muri. „

  2. Senzatia de solipsism e din ce in ce mai consistenta. Pana “ieri” aveam impresia ca singurii morti vii de pe acest blog sunt autorul “G” al articolelor si cu mine, unicul comentator. Toti ceilalti vii fiind morti. Acum nu mai sunt chiar asa de sigur. Daca pana de Ziua Femeii nu mai apare nici un semn de viata pe acest blog, o sa iau in considerare alternativa ca totul e doar o iluzie, o plasmuire, un pretext pe care mi-l ofer singur pentru a comenta despre sinucidere si nemurire, pe acest blog al carui autor sunt tot eu, dedublat. Ca sufar si de personalitate multipla. Ceea ce ma va deprima profund.

  3. Ai foarte mare dreptate si imi place cum scrii si privesti lucrurile
    mai ales din perspectiva unui psihiatru…nu multi psihiatri sunt atat de buni in asta ….nu am mai scris nici un comentariu aici desi te citesc demult …sper sa nu deranjez prea mult
    eu le simt si le inteleg din perspectiva unuia care a avut tentative de suicid ,a vrut sa moara, a gasit la un moment dat ceva care sa-l tina in viata si ptr care sa lupte dar nu e de-ajuns
    depresia ,ganduri si idei detailate de suicid sunt greu de tinut in frau
    …e greu ptr ca stii ce usor ajungi la supradoze …eu cel putin am un fix cu asta
    imi e foarte greu ptr ca ai mei,familia mea nu ma ajuta cu nimic in privinta asta desi am incercat sa-i educ ,sa le dau carti sa citeasca ,dar…eu trebuie sa fiu tot timpul perfecta ptr ei,sa fac totul perfect si la timp si sa nu conteaza ptr ei ca sunt deprimata si suicidal si intr-o imposibilitate clara fizica si psihica de a nu putea face nimic la un moment dat ,intr-o zi sau mai multe zile la rand
    scuze ptr bagaciosul meu comentariu

  4. Da, pai daca te intalneai cu Decebal il consiliai tu si nu se mai sinucidea, astepta sa-l omoare in chinuri romanii, sau ii schimbai tu din timp mentalitatea, si era un invingator…problema lui nefiind numarul mare de dusmani mult mai puternici ca el(!)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s