Filiera legala

Sarcina de-a tine un blog imi parea, cu ani in urma cand am inceput, una fastidioasa. Prins in propriile mele angoase si indeosebi cea legata de actul vorbirii cu, despre, pentru si in fata altor persoane, imi imaginam diverse in timp ce scriam si putine erau bune. Scriind ajungeam uneori la cele mai intortocheate formule, marca unei minti speriate de simplitatea lucrurilor. A fi perfect, ce driver stupid, si ce important e totusi sa fie perfecte lucrurile. Eugen spunea bine, zambind ca driver-ul lui e “try hard to be perfect”, o trimitere evidenta la modelul lui Kahler. Poate ca al meu, in revansa, era ca era perfect sa incerc din greu, dar evident asta nu suna la fel de bine in engleza.

Am scris despre cate in luna si in stele, uneori vomica mea inspirationala s-a concretizat in texte quasi-dadaiste, scrise de dragul scrisului la fel cum astazi fiul meu se invarte de dragul invartitului, ca sa il stapaneasca mai bine. Invat, de la el, ca ritualul repetitiv al multor anxiosi (fara ca el sa fie anxios, e doar curios de noutatea miscarii) e un demers de invatare intepenit la retur, acolo unde ar trebui ca un mic mecanic de locomotiva sa scrie, cu un creion chimic “suficient” si-apoi sa mergem mai departe.

Dar poate ca nimic nu m-a motivat mai mult, in unele clipe, decat sa partajez, sa impartasesc, sa dau mai departe povesti cu, despre, si implicand boala psihica. Venind dinauntrul ei trebuie ca exista un oarecare senzationalism care transpare cititorului, ca si cum lumea asta e una a voluptatilor voyeuriste in vreme ce “procesul” e sa interpretezi, sa interpretezi, sa interpretezi…Pare-se ca la sfarsitul zilei stam cu elefantul in camera, totusi, si ne vanam propria coada caci la dupa interpretare ar trebui sa figureze concluzii, concluzii, concluzii. Care nu mai vin. Niciodata.

S-a zis despre DSM ca e un mutant ateoretic al unei teorii frumoase, dar din pacate desuete, asupra bolii mintale. Inainte de americani, si de clasificarea maladiilor, oamenii identificasera cauze de alienare. Alexandru Soutzo (zis si Sutzu) scria, de exemplu, in tratatul lui de alienism, primul in Romania si printre primele in lume, ca boala mintala este vindecabila. Conceptul s-a pierdut in mormane de hartii si mai ales datorita ascensiunii farmacologiei psihiatrice. Medicamentul, in psihiatrie, a largit enorm orizontul bolilor tratabile care au inundat tratatele de gen. Printre ele, din nefericire, acelea quintesentiale totusi pentru sanatatea omului si care uzitau conceptului de “vindecare” in boala psihica s-au pierdut ca uleiul intr-o calimara cu cerneala. Am uitat, pare-se, ca a fi bolnav psihic e o “calitate” pentru aproape un sfert (un SFERT) din populatia lumii, daca nu cumva cifra e si mai mare in anumite zone probabil endemice. Si totusi suntem “blind leading the blind into the ark of lies”, un tablou dezolant al rezistentei noastre interne la concept. E – ca sa-l parafrazez pe Fforde – o forma de daltonism conceptual. Nu vedem tot spectrul culorilor si-atunci ce ramane sunt nuante de cenusiu.

Am o mare frustrare ca psihiatru. Cercetarea in domeniul tratamentul bolilor, anume zona aceea “fundamentala” unde descoperim noi hotare, zace in deriziu; se recicleaza in mare retete similare intr-o cursa a marketingului medical si mai putin una care sa transpuna inapoi ce stim, din zona empirica, despre utilitatea anumitor solutii vs. cele moderat inutile, sau dimpotriva, nocive. Iar eu, totusi, militez pentru o ascensiune a populatiei, la acest moment, catre prima treapta. Propozitia e simpla: boala mintala exista, si se trateaza, si se vindeca. Fara ultima parte e un drum lung al deznadejdii. Normal Sartorius, de exemplu, sugera la inceputul unui discurs ca la fel s-a intamplat si cu schizofrenia ca “legenda”. Aproape doua treimi din cei care primesc un diagnostic de schizofrenie (undeva intre 40 si 60%) vor continua vieti normale fara manifestari de boala. Ce stie “poporul” de schizofrenie e acea magma a fenotipului dur, dar mai grav decat asta e ca si psihiatrii vad aceeasi magma, refugiati in spitalele lor, cu notiunea lor de pacient permanent, “pe viata”. In fapt acesti oameni nu reprezinta decat poate 5% din totalitatea clientilor de sanatate mintala. Si pentru ei vom sacrifica restul de 95% cu aceeasi indiferenta a generalistului.

Spunea un domn jurnalist in anticamera unei emisiuni la care am participat, inainte sa afle ca sunt psihiatru:  Psihiatrii, dom’ne, sunt toti un pic luati, adica nu se poate sa stai atata timp printre astia si sa nu se ia ceva si pe tine. Hazliu e ca ii spunea asta unei doamne psiholog care aproba, din cap, anume ca da intr-adevar, dar noi psihologii pe de alta parte suntem imuni, noi tratam bolnavii mintali sanatosi (????) si ii “facem din vorbe”. Gandesc, despre asta, ca e o forma de fascism propagandist ieftin, unul care pune laolalta comunitati intregi, si inca unul teribil de popular si in anul Domnului 2011. Americanii aia. Toti evreii sunt avari. Toti arabii sunt banditi. Fereste-te de tigani ca’s hoti. Romanii sunt un gunoi. Nebunii sunt incurabili. Problema rezolvata.

S-a spus despre SIDA, de exemplu, ca e pedeapsa Domnului pentru homosexuali. Acest masacru la adresa bunului simt se regaseste, inmiit, cand vina vorba de boala mintala. Mi-e greu sa duc discutia intr-o zona critica, de exemplu, cu aceia care vor sa se vindece “prin credinta”. Evident exista o moralitate religioasa care serveste, cognitiv si comportamental, redresarii omului in detresa. Din fericire pentru toata lumea religia condamna acele fapte reprobabile, cum ar fi suicidul si moartea asistata; ma intreb cum ar fi fost daca religia prevedea ca daca te simti trist pentru doua saptamani la rand sa te arunci, demonstrativ, in fata trenului, sau daca religia incuraja tatii sa-si defloreze fetele cum-se-cuvine. N-as fi primul care sa sustina ca deosebirea bine-rau precede invatatura religioasa care doar o rapeste, o manipuleaza, si-apoi si-o insuseste cu titlu creator absolut. E-al nostru binele!

Si ca veni vorba de bine. Binele e principiul ghidant, ghidus, pe ardeleneste i se spune “ghine”. Bine faci, bine gasesti. Ce e “bine” cand suferi de o boala mintala? Care e calea “buna” de urmat? In privinta asta primul semn ca am iesit din evul negru al umanitatii e ca ne punem problema. Psihiatri, anti-psihiatri, oameni-cu-ace si prozeliti de-ai lui Deepak Chopra leaga nod de sfoara si se aliniaza la caravana unei lumi in care “tata lumia-i sanatoasa“. In sinea-mi, totusi, aici sta principala problema care caracterizeaza specialitatea mea. Eu nu cred intr-o lume fara boala mintala, una absolut libera de nebunie. Ar fi orwelliana, ar fi apocalipsa, ar fi neinteresanta. Greutatea e ca vrei sa vindeci boala mintala si in acelasi timp sa nu vindeci boala mintala, anume sa nu o eradichezi, sa nu dispara din manualul de clasificari al tuturor bolilor. Si iaca-ta o contradictie intens exploatata de filosofii psihicului uman, ei insisi un pic piscati de-o astfel de musca si infectati cu-o astfel de filarie.

De boala mintala se moare. Minutul, si mortul. Cat ati cititi vorbele acestea au mai murit cam o clasa intreaga de indivizi. Ce mare branza, veti spune, numa bine ramanem noi  – restul – mai multi. Culmea e ca nu, cu cat mai multi bolnavi mintali mor altii le iau locul, spre deosebire de alte boli pe care le stiu cea psihica are o ciudatenie stupefianta, e relativ stabila ca incidenta/ prevalenta in populatie. S-au schimbat clasificarile, au crescut proportiile, dar daca ar fi sa aliniezi criteriile ai observa ca exista o viteza terminala de la care nu putem influenta rata de dezvoltare a unor boli mintale. Ele vin. Musai. Si capata pondere in vremuri care le asociaza, la oameni care aveau bune sanse ca le vor dezvolta.

Se apropie al cincelea an de cand scriu. Motivatia mea de la inceput a fost pusa, in ultima vreme, la indoiala. Poate ca nu e cazul. Poate ca vorba poate fi o piatra aruncata in apa care poate declansa un efect fluture spectaculos.

G