Ce faci – ma intreb de ieri – cand ai in fata un pacient psihoterapeut? Era psihoterapeut inainte sa-ti fie pacient, atentie, anume ca asta e meseria lui; unii sunt geamgii, altii sunt sudori in aluminiu. El e terapeut, a facut facultate de psihologie, master in psihoterapie, dezvoltare personala, ore lungi si quasi-interminabile de studiu pentru o profesie care presupune contact (intim) prelungit cu mintile unor straini care-ti devin, pentru o vreme, foarte aproape. Si ce faci – ma intreb de ieri – cand mintea acelui psihoterapeut se fisureaza, nu doar gen Humpty Dumpty sau analog expresiei britanice “going bananas”, cand se fisureaza profund, si descoperi ca interviul tau, anamneza pe care o iei se transforma intr-un mod pe alocuri sinistru intr-o sedinta de terapie in care “palarierul cel nebun” te invita la ceai?
Mi-am dat seama in timp ce picoteam de dimineata de lenea de-a ma trezi de-un adevar; anume ca numele “psihiatru” ma protejeaza, e ca un medalion pe care il porti si-atunci, ca prin minune (a se observa formula de stil a la Dennett gen “si-apoi se intampla o minune”) escaladezi munti improbabili. Sunt intrebat de diversi: “nu o iei si tu razna”? Raspuns zambind, nu pana acum. Aroganta. Si-un pic de inconstienta.
E. a reusit a fi internat. Pentru mama lui, E. avea dreptate, exista intr-adevar o conspiratie in cartier formata din tigani, borfasi, alti oameni conectati cu fosta lui prietena si cu un verisor care avea darul de-a intra in bucluc menita sa-l omoare pe E. Felul in care E. urma sa fie omorit, aflase mama lui de-a lungul ultimilor ani, era prin otravire. Cineva cauta sa il otraveasca pe E. Cineva cauta sa intre in casa cand nimeni nu era acasa si sa nu ia nimic, doar sa le infiga darts-ul asta in inima cum ca usa aia nu e acolo sa-i protejeze. Si-o vreme parintii lui E. au participat semi-voluntar la acest nou univers in care soarele, centrul gravitational, era teama lu E. de-a fi otravit. Dar a venit o zi in care E. s-a uitat la mama lui cu ochi reci si a izbucnit ce e porcaria asta de mancare? Si tu incerci sa ma otravesti? Mi-ati schimbat apa! Si ce-ati pus in detergent, si-ala e otrava!
Mama lui E, in timp ce-mi povestea asta, continua sa faca efortul supraomenesc de-a gasi firul Ariadnei prin labirintul minotaurului, anume ca trebuie ca exista un sambure de adevar, adevarul e substanta neagra care uneste punctele lipsa din peisaj, adevarul te va elibera, cine n-ar refuza mancarea si bautura daca ar sti ca acolo (zgomot de vant printre mesteceni) exista un grup de oameni care uneltesc diabolic sa te distruga…
Terapeutul din fata mea avea o poveste mult mai benigna. Anume o ameteala, un vertij, o indispozitie de la care il apucase zacutul. Si am vorbit calm, si bland, si bun, si brusc ma intreaba (da, din pacate asa trebuie sa se intample, nu e cu indicatoare de circulatie si nici n-ai un termometru sa stii cand te apropii de punctul de cotituria) : care e scopul vietii? Zice uite pe mine ma preocupa mai mult decat pe altii scopul vietii.
Dintre toti oamenii se gasise sa ma intrebe pe mine. Brusc mi-au trecut prin minte toate recesurile posibile si imposibile, anii de discutie (a se citi galceava) pe teme evolutioniste/ creationiste si m-am trezit spunand viata nu are scop (dar scopul are viata), sau the meaning of life is to give life meaning cum bine glumeau pundits-ii de pe coasta de vest prin anii ’50. Dar, continui eu, uite pentru mine scopul vietii e copilul meu. S-a uitat usor vexat la mine si mi-a aplicat lovitura de gratie, adica tu vrei sa spui ca traiesti prin procura. M-am enervat. Mi-am adus aminte de o conversatie cu o ilustra psihiatra made in Romania care dupa ce si-a varsat naduful in fata mea intr-o discutie particulara a trambitat colegilor dansei de catedra ca facuse “psihoterapie” cu mine. Capcana fusese intinsa. Eram in plin joc. m-am repliat pe cat posibil si i-am adus aminte ca jobul meu este unul foarte bine delimitat, anume sa discutam despre tulburarea lui de somn, despre obsesiile si fobiile lui, despre vertij, despre ce putem face sa-i facem viata, cu sau fara scop, un pic mai buna. Nu ma simteam confortabil ca facuse o judecata de valoare asupra relatiei mele cu copilul meu si i-am spus asta, mi s-a parut dur dar – am continuat – inteleg ca e posibil ca si pentru el fusese dur ca discutam despre ceva care ii aducea suferinta, anume boala, vertijul, si pana la urma stress-ul de-a fi aici, el psihoterapeut, eu psihiatru.
A zambit. I-am propus un tratament, mi-a spus gandeste-te la o doza si da-mi jumatate. Am facut asa; a mai negociat jumatate din jumatatea aia (stiu unde am mai vazut asta, la Florin, doar ca Florin avea 8 ani, retard mintal moderat si niste parinti care divortau) si-apoi ne-am despartit in termeni buni.
Mi s-a facut frica, pe drum catre cabinet. Frica de faptul ca esecurile sunt mai simplu de gestionat decat reusitele; reusitele iti propaga un sentiment de autonomie fata de boala mintala iar in fata ei devii precum croitorasul cel viteaz. Sapte dintr-o lovitura. Imputernicit fiind de propria-ti performanta vrei sa impingi lucrurile mai departe, si mai departe, si desconsideri limitele tale inevitabile, gardurile tale bine plasate. Gandalf ii spune lui Frodo in primul act al Fratiei Inelelor (da, e cea mai buna analogie pe care am gasit-o) nu pot sa iau inelul Frodo, prin mine ar genera o putere prea teribila de controlat. Transfer. Contra-transfer. Identificare proiectiva.
Nu putem lua bolile pacientilor nostri, prin noi ar genera o putere prea teribila de controlat. Gasesc ca e mult mai important pentru psihologi sa aibe psihologii lor, pentru psihiatri sa aibe psihiatrii lor; gasesc ca medicul, de orice specialitate ar fi, are nevoie de suport psihologic si psihiatric intr-o faza in care boala mintala nu s-a declansat. Altfel, in sistemele delirante care se desfasoare asupra-se risca sa devina la randu-i paranoic, debusolat si deznadajduit. “Pacientul” nu stie intotdeauna ca are nevoie de ajutor, si nici n-are nevoie sa stie. E un drum pe care or il faci, or nu-l faci. Tu, ca profesionist, ca intervenant, nu vei reusi vreodata sa scoti individul care esti din incapere (lucru de altfel solicitat de o varia de scoli de psihoterapie, spre mirarea mea); cu bune, cu rele, cu noaptea ta nedormita si cu frustrarea ta mocnita. Se pune problema ce faci cand psihoterapeutul tau e paranoic si obsesivo-fobic; ce faci cand chirurgul tau e deprimat sau cand ORL-istul tau are o personalitate borderline. Ce faci la randu-ti cand, medic fiind, te afli in fata unui alt medic, ii vei spune doar de problemele tale curiculare sau ii vei marturisi ca acum 20 de ani, cand ai divortat de sotul tau securist, te simteai urmarit de militie?
Profesia noastra nu e un sort de plumb pentru boala mintala. Noi, intervenanti, cunoscand boala mintala nu devenim imuni la ea. Si-atunci e nevoie, periodic, sa vorbim despre asta. E nevoie, frecvent, sa cerem intervizare si supervizare. E o munca de echipa si de cele mai multe ori succesul sta in alianta, si mai putin in tehnica “purista” de interventie. Chiar daca ai scos factorul uman din incapere el va ramane, obscur, la nivel de joc, la nivel de atasament, la nivel de interactiune proper. Arma cu doua taisuri e una in care orice intervenant este, pe un anumit portativ, psiholog, sau se doreste de la el sa fie si psiholog; or asta preteaza la anumite tranzactii emotionale care poate ca-l vor gasi pregatit, sau nepregatit, pe individ.
– va urma –
andreanum & co 