Despre o viata normala

Poti? Sa duci o viata normala adica. Sa traiesti ca restul oamenilor – ce dorinta ciudata. Sa fii in rand cu ei. Normal. Sa nu se vada. Sau….?

E un deziderat pentru toti pacientii mei; nu e doar sa se vindece, sa le treaca, sa se intoarca la starea dinainte de boala. Vor sa duca o viata “normala”. Nu vor o viata buna, nu vor o viata utila, nu vor nici macar o viata implinita. Nu. E important pentru ei sa fie oi intre oi, vite intre vite daca e, dar la mijloc precum pagini intre coperti; cui ii pasa ce-a fost mai intai, pagina osutazece sau pagina osutanoua, e-aceeasi foaie, acelasi manuscris.

Ma uit mirat caci intr-un fel ii inteleg. Diagnosticul meu vine in prelungirea sentimentelor lor ca ceva nu e in regula, structuratul s-a destructurat, organizatul s-a dezorganizat, ordinea s-a dezordonat. Si cand toate lucrurile astea care-ti scad activarea, la care de obicei nu esti foarte atent si nici nu-ti petreci timp sa le cugeti se strica intervine drama omului aplecat, in scrupul, spre fiecare minuta a miscarii lui browniene.

Ma intreb daca nu cumva e o parte a atractiei uterine dintre om si comunitatea lui sa se intoarca intr-ansa daca asta inseamna sa fie acceptat; cand cineva imi cere, ma roaga, ma intreaba despre o viata normala a stipulat, deja, in subsidiar, ca varietatea lui are un “ceva” respingator cu care si el (sau ea) e de acord. Si el (sau ea) l-ar lua pe un bolnav mintal la misto. Si el (sau …) s-ar speria de vorbe ca depresie, manie, schizofrenie, obsesie, compulsie, personalitate, adictie, dependenta s.a.m.d. Dar, ca un facut, azi e el la tine si randul lui a venit.

Una dintre ciudateniile vremurilor noastre e ca in incercarea de-a de-stigmatiza boala mintala am incetat sa-i mai spunem boala. Ii spunem “tulburare”. Vecinul Costica e tulburat, dar n-are orice fel de nelimpezime ci e tulburat de depresie. Notiunea a fost imprumutata boland din francezul “trouble” care mai corect s-ar traduce problema, sau necaz. Saxonul “disorder” asimilat bolii mintale e pe romaneste dezordine, lucru iarasi mai adecvat decat bontul, ciungul, salivandul “tulburare”. Scoala banateana si clanul Dehelenilor indeosebi, carele s-au ocupat de traducerea ICD-ului in limba noastra, au gandit normal a spune ca daca lor “trouble” li se pare “tulburare” atunci toate celalalte variante, cum ar fi maladie, boala, morb sunt stigmatizante. Etonant? Nu cred.

Asa cum am un creier, asa cum am doi rinichi, si daca ma imbolnavesc de creier am boala de creier si daca ma imbolnavesc de rinichi am boala de rinichi, de ce daca am o minte n-as avea si boli ale mintii? Domeniul a ramas in mod voit abstract intr-o societate post-comunista care, si in 2011, tinde vertiginos spre refugii medievale in care dusul cu pluta e romantic spus, dar bolnavul mintal e inacceptabil.

I-am povestit lui Mihnea azi de psihotici. Si veni vorba de tigani. S-a oprit si-a zis cum putem spune asta cumva sa nu sune a stigmatizare. I-am raspuns Mihnea, asta era propozitia folosita de pacientul meu. Cui vorbim noi de boli mintale? Unor mamaitse cu naframa la gura si degraba scuipatoare in san, dispuse sa accepte ca Satana exista si locuieste in vecini dar sceptice cu privire la genetica anorexiei?

O viata normala, libera, este una care decontaminam mediul nostru inconjurator; in care pacientul meu este recunoscut a fi dizabilitat, lucru pe care nu-l poate face din cauza valului teluric de pensionite eterne voluntare sau involuntare practicat timp de jumatate de secol. Aia era o stigma, aia s-a inmagazinat in dictionarul explicativ al identitatii romane, iar astazi cea mai raspandita afectiune nu e cea cardiovasculara, ci cea mintala la romani, si cea mai rar tratata nu e paradontoza dentara, ci boala mintala la roman. O natie de nebuni? Asta e normalul. Si-atunci, din nou ma intreb, de ce-ar vrea cineva sa fie normal, seaman intre semenii lui, daca semenii lui sunt toti o apa si-un pamant? E un mic hiatus logic la mijloc.

Fiecare bolnav de boala mintala traieste o insula de singuratate. Existenta ta, ca psihiatru, ii certifica lui pana la un punct ca pe undeva, pe-acolo, prin spatiul virtual al imprejurimilor lui, se afla si-altii ca el, ca n-o fi singur, ca n-o fi primul. Nu vrea sa-i cunoasca. nu vrea sa afle de ei, nu e curios daca si ei s-or fi simtind la fel ca dansul(sa). Aceasta cultura alienista vestigiala ne pune, imi pune mie cele mai mari probleme pe cata vreme doar asa poti de-clasifica o problema precum e maladia psihica. Toti taranii – ma scuzati – isi vorbesc de anghinele lor (sic!), de nifedipina pe care le-a dat-o doctorul sau (mai nou) de colesterol si grasimi. O campanie de-un real succes, o sa spuneti. Ei bine nu. E o campanie facuta pe orizontala, de la minti mici la planuri si mai mici. Colesterolul ala nu creste doar de la slanina cu ceapa, sau de la ceafa de porc si mititelul maricel. Doar un politruc in izmene de la ministerul de resort ar putea sa scrie o asemenea propozitie la tabla. Cand vine vorba de psihicul omului mesajul e circumflex, si nataflet. Ce-ar fi daca in loc de evitati excesul de sare, zahar si grasimi ar aparea, tot in caseta, un “incercati sa vorbiti cat mai des de problemele voastre cu apropiati si prieteni”? Sau “depresia netratata ucide tot atatia oameni ca sedentarismul”? Sau “daca aveti mai mult de cinci nopti nedormite la rand e posibil ca aveti un episod maniacal”? Utopic, stiu, dar ce lume ar fi aia, una in care nu suntem doar masinarii orwelliene, saraci oameni de tinichea, ci oameni. OAMENI. Oameni care au minti, care au creiere, care au suflete carevasazica au constiinta, si reflexivitate de sine, si empatie, si foame de scop.

Normal ar fi sa deschidem un imens capitol privind capitalul psihologic al acestui popor carele exista, dar lipseste cu desavarsire. In genunchi, intr-o pozitie de neajutorare dobandita, deprimat, prost hranit, supraponderal, surmenat, imobil social, sarac, indatorat, oral, nesigur, imbatranind, atomizat, agresiv, ostil, autist pe alocuri, ale carui fantezii tin de-un trecut care nici macar asa nu s-a intamplat. Trecutul nostru identitar e intr-o buna masura o farsa, o reinventare, o sarada psihotica. De la Decebal la Traian

G

One thought on “Despre o viata normala

  1. Pingback: RECALIBRARE « (b)Arca lui goE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s