Ard copiii

N-am crezut, sau mai bine zis n-am gandit ca as putea auzi, intr-o zi, o poveste ca asta; n-am crezut ca urechile omului pot procesa o asemenea adunare de cuvinte si sa o refaca pe creier, sub forma de imagine. Iar cand mi-a zis-o ea trebuie sa recunosc ca m-am cutremurat.

Se implinesc multe luni pline de cand a avut loc incendiul de la maternitatea Giulesti. Intre timp ne-am pierdut in alte crime, sinucideri, divorturi si impacari zgomotoase. Si-au mai murit vreo 2000 de copii, aici si aiurea, in Romania. In Romania, tara cu cea mai ridicate mortalitate infantila din Europa si nu pentru ca Romania are medici de rahat, incompetenti, criminali, spagari, bijnitari, caini; si asta e adevarat in anumite cazuri dar nu de-aia mor 2000 de copii si ceva pe an. Nu. In Romania mor cei 2000 de copii si ceva pentru ca o parte ar muri si-n oricare alta parte, pentru ca unii copii oricat ne-am dori n-au sanse de supravietuire sau au boli care (frumos spus)  sunt “incompatibile cu viata”. Si-apoi pentru ca alti copii mor unde n-ar trebui muri. Mor unde-ar fi trebuit trai.

Trebuie spus ca o buna parte dintre aceste morti se produc inainte de sistemul medical. Sunt medic, sunt si parinte, ma consider privilegiat de faptul ca traiesc intr-un oras mare, copilul meu are propriul lui pediatru, e cu vaccinarile la zi, am buni prieteni pediatri, chirurgi pediatri s.a.m.d. In caz de “Doamne fereste” – sa zicem – am un arsenal la indemana. Pentru omul de oras aceasta premiza cum ca peste tot e la fel e de-un fals monstruos. In primul rand pentru ca in mediul rural accesul unui copil la ingrijire medicala e uneori quasi-imposibil. Oamenii merg cu masinile proprii uneori 100, 200 de kilometri catre cel mai apropiat spital. Asta, pe drumurile din Romania, inseamna oriunde intre 2 si 5 ore. Aceste ore fac diferenta dintre viata si moarte. O sa spuneti ca de-aia exista ambulanta. Ambulantele si sistemul SMURD sunt intinse la maxim si nu exista servicii specializate pentru asistenta de urgenta copii. Cand vine vorba de copii suntem in completa negare si privim foarte relaxati cum se inchid sectii, cum pleaca specialisti, cum medicina adresata acestei categorii de varsta se reduce la misticism medieval si leacuri prescrise de farmacista. Iar strigatele de oroare ale oricarei fiinte normale noua ne trec pe langa urechi, caci urechile noastre sunt infundate cu ceara, si televizorul e dat suficient de tare, si e iarasi un program interesant pe National Geographic.

M-am uitat de curiozitate daca cineva din presa a bagat de seama ca week-end-ul trecut a fost marsul EMMA. Nimeni. Dar nimeni nimenea deloc. Las la o parte propriile mele considerente pentru un ONG de mamici care au pierdut copii prematur; e un sambure de normalitate intr-o comunitate atinsa de-o apatie sora cu oligofrenia pe care nimic nu pare s-o mai miste, s-o mai motiveze. Am momente in care raman inmarmurit de prostia dezolanta a acestui popor, si mai mult decat atat de rezistenta lor la a face diferenta intre bine si rau. N-ar trebui sa fie greu, nu? O viata de copil e buna, o moarte de copil e rea.

Cand vorbesc cu prieteni de-ai mei care lucreaza cu copii imi spun ca e greu sa nu dezvolti o teorie a conspiratiei caci vezi cum multe dintre aceste cazuri sunt glorificate si deturnate de la ce-ar trebui sa fie; mass media le foloseste ca veritabila carne de tun pentru publicul consumator. E sadita o stare de panica, de pre-apocalipsa, de dezintegrare, de nebunie si de o lume cu verdele in jos. Diversi trimbulinzi cu barba creata sustin ca presa e un fel de arhanghel al libertatii si-apararii drepturilor omului; cat de tampit sa fii sa-i crezi, cata vreme sunt liber intreprinzatori prestatori de servicii si vanzatori de produse? E o aura, ce-i drept, ca dansii ofera o platforma, un studio 4, un fel de Caramitru in TVR susurand catre Dinescu Mircea fa-te ca lucrezi. E un motiv repetitiv, si-n fiecare dintre noi pare ca zace un Brates dement, cu ochii bulbucati, povestind o altfel de Scufita Rosie unui popor obidit.

Ard copiii. Este strigatul unei asistente de pe sectie cand s-a declansat incendiul. In acel moment, la maternitatea Giulesti erau peste 50 de femei care tocmai nascusera. Copiii cui ardeau?

N-am sa fac un proces de intentie personalului medical, sau electricianului, sefului de sectie (???) sau directorului spitalul (???). Nu e treaba mea. Am sa va fac un proces de intentie voua ca nu v-a pasat nici atunci, nu va pasa nici acum. E o aceeasi nepasare care face ca masina mea sa fie jegoasa, ca si ale voastre, in fiecare dimineata pentru ca niste imbecili de muncitori cand ies din glod cu basculanta nu spala rotile; ca alti imbecili de contractori cand construiesc diverse betoane nu folosesc prelate de protectie. E o nepasare geamana cu aia in care va aruncati PET-urile pe vale dupa ce v-ati facut gratarul; o nepasare inrudita de-aproape cu aia care va mana sa scuipati coji de seminte in fata bancii pe care v-ati asezat in parc; o nepasare care tine de igiena, de saracie, de pauperism. O nepasare de la vladica la opinca. O nepasare psihopatica, una in care stii ca faci rau dar ce-ti pasa tie ca nu tu strangi dupa tine, strange tampitul ala care o face meseria asta. O nepasare rautacioasa, bolnava, exudand triumf cand se mai intampla sa vezi cum i-a furat lu’ ala masina scumpa, sau cand iti vine sa i-o zgarii cu cheia. O nepasare existentiala, de comunalka, de vilegiatura lui Toparceanu, de cand e lumea si pamantul din perspectiva “romaneasca”. Rahat romanism, rahat popor. Intre 7 miliarde de suflete a trebuit sa se intample la noi, si care e continuarea? Nici una. De ce? De paragraful de mai sus.

Aceste cuvinte nu vor ajunge la cine trebuie. Nu vor ajunge nici macar la cine merita. Ajung la cine se intampla sa le citeasca, care acel cineva nu se va putea identifica pe sine in vreunul dintre ele, si va spune nu, n-ai dreptate, eu nu sunt asa. Caci el nu e asa.

G