O nebunie de eticheta

In manualul de psihiatrie timisorean pentru studenti e introdusa, catre final, o observatie remarcabila, anume ca in dorinta de destigmatizare a bolii mintale nu i se mai zice boala, ci tulburare; pacientului anterior identificat drept bolnav mintal client; si ar fi bine sa ne ferim de cuvinte cum ar fi nebunie, dus cu pluta, glumets, balamuc, si sintagme gen “de Balaceanca” sau “de la Marcutsa”. Nu e in ton cu vremurile. Nu e psihiatria de vrem s-o practicam. E cruda, e barbara, e primitiva. Noua psihiatrie respecta drepturile omului, ca de exemplu dreptul la discretie si buna recunoastere a problemelor lui de sanatate ca fiind deja izvoratoare de stigma si fara sa le zicem, peiorativ, gargauni. Sau pitici pe creier. De ce sa-i zici alcoolicului betiv? Cum sa-i spui schizofrenului lunatic, sau obsesivului maniac; conversivei isterica si-asa mai departe.

Legea sanatatii mintale ajustate in urma cu 9 ani, cu norme intrate in vigoare de 5 ani, prevede printre drepturile pacientului pe-acela de-a fi respectat si tratat ca o fiinta umana. Nu scrie nicaieri, ce-i drept, ce se intampla daca-i spui unui nebun nebun, sau unui psihopat psihopat. Din fericire pentru toata lumea in Romania exista legi pentru cele mai ciudate instante, deci si pacientul psihiatric poate, la randul lui, sa fie defaimat sau putem sapa pe undeva in Constitutie ceva care sa semene a protectia identitatii omului si respectul pentru persoana. Scaldati intr-o dulce urinofilie vis-a-vis de limba bolii mintale ne-am blindat, ca nu se stie niciodata, cu formulari sa nu jigneasca individul bolnav. Ce mai conteaza insa ca efortul nostru antistigma se refera la o categorie de boli pe care le cunoastem prea putin?

De cand cu conchistadorii lui Pizarro stim ca strainii aduc ciuma cu ei. Or boala mintala e straina, aliena, neobisnuita caci nu se vede, nu e buba, nu se simte nu se doare. Pericolul, carevasazica, insutit. Ne asteptam dintr-o clipa intr-alta sa aibe loc un fenomen de contagiune; ne asteptam ca, in febra intensa a nebuniei nebunul sa irumpa si sa devina violent. E aceasta impredictibila agresiune care ne marcheaza spaima xenofoba si dorinta egomaniaca de-a fi scutiti, daca se poate, de constiinta ca mintea, sanctuarul nostru sfant, e un loc pana la urma vulnerabil. Ei au fost vulnerabili pentru ca sunt tarati, paria, produse defecte ale omenirii care ar face bine sa dispara. Dar sa luam, de exemplu, cea mai frecventa maladie mintala, anume fobia simpla. Peste 75% din oameni au o fobie simpla. Sau sa luam quanta insumata a tuturor maladiilor mintale de axa, anume “nucleul dur” al psihiatriei. Unul din patru oameni indeplineste, la un moment dat, un episod de boala psihica acuta. Sa luam depresia, aceasta nava amiral a cunoasterii psihopatologiei in popor. Doi din trei indivizi vor avea de-a lungul vietii cel putin o perioada neintrerupta de 2 saptamani de simptome sugestive de episod depresiv major. Ma gandesc, or e ceva in neregula cu clasificarea noastra or o relativa minoritate de feriti vrea sa arunce majoritatea pe-o insula pustie…

Dar cine e responsabil de caracterul injurios, reprobabil si meschin al stigmei in psihiatrie? E autohtonul sanatos tun ce-si simte invadata sanatatea? Sau auslander-ul, lupul care tipa lupul? Si – poate si mai important – de ce-ar fi conjurat vreodata mintea omului un vocabular reprobabil pentru dansa, devreme ce angina de cord nu se injura pe sine iar pancreasul nu are raca pe faptul ca are diabet?

Daca citesti primul tratat de psihiatrie romanesc, cel al lui Alexandru Sutzu (sau Soutzo), vei observa ceva foarte ciudat. Multe dintre aprecierile domniei sale, in mod veritabil strabunicul psihiatriei moderne si daca nu cumva intai-descalecatorul (ar fi si-aici o poveste de zis), diversitatea de vocabular sus-numita inainte de-a fi fost stigma a fost o incercare dezinvolta, autentica, de-a-i numi cumva pe acesti bolnavi. Inaintea unei clasificari n-a putut fi decat o supa primordiala in care delirul avea alt nume, ratacire, si melancolia nu era doar bila neagra. Limba romana a fost fortata sa gaseasca asemanari si deosebiri intre diverse stari mintale pe care le-a identificat bogat, bine ramificat si colorat (desi stam relativ prost la familia de sinonime a furiei sau tristetiii). Sutzu observa folclorul psihiatric si-l ordoneaza daca nu din alt motiv atunci poate din acela de-a unifica graiul medico-legal psihiatric, si – culmea! – de-a genera o intelegere empirica asupra bolii psihice. Unduirile de vocabular sunt trecute la capitolul varia ca reprezentand cel mult o consecinta a dimensiunii mistice asociate psihiatriei, o dimensiune asimilata credintei paleolitice cum ca duhul poseda omul cartezian si deci boala de minte e boala de duh, nu boala de corp. Si daca boala de duh e boala de duh, si duhul e de la Dumnezeu deci pur, curat si intangibil, trebuie ca boala de duh nu e de la Dumnezeu, e de la dracul. Si daca acesti oameni sunt indraciti, pe cale logica de urmeaza, ar trebui cumva des-draciti.

O suta si aproape 50 de ani mai tarziu nu suntem foarte departe de Sutzu, ba chiar in anumite privinte am regresat. Intr-o maree de psihologi si mult-mai-misteriosii sociologi identificam o sumedenie de constante pentru boli care mai de care mai personalizate in vreme ce pe acestea “mainstream”, pedestre, le obfuscam intr-o ipocrita pudibonderie. In acest sens materialul lui Vlad Mixich in care mai multe “vedete” marturiseau simptomele depresiei lor e evocativ; asemenea, cand s-a sinucis Madalina Manole multe persoane publice au descoperit propria lor suicidalitate de antzartz si hai sa vorbim despre asta. Divorturile prilejuite de diversi sau aventura cu cocaina a lui Adrian Mutu au iscat mici secuse pe-o linie altfel isoelectrica a lumii de la noi dar atat. Statul roman, in speta ministerul nostru, si-alti oameni de bine au tradus proxim in limba romana ghiduri de practica in psihiatrie fara sa avem cifre, date sau informatii privind bolile pe care vrem sa le tratam cu acestea. Stim cum se manifesta in Saxonia mamii lor; mai putin pe la noi, mai putin pe-aceste meleaguri. Pe-aceste meleaguri sportificam destigmatizarea restigmatizanta, o formula mult mai periculoasa imi pare cu cat impune, de la usa, o realitate sumbra: anume ca avem o para-intelegere asupra psihiatriei. Avem o intelegere caricaturala, diforma, la limita deliranta, asupra delirului insusi pe care – colac peste pupaza – il mai si reimpachetam sa nu-i zicem delir, sa-i zicem pupaza din tei.

De cand m-am intors gandesc ca limba pe care-o vorbim in psihiatrie trebuie sa acceseze oamenii catre care se indreapta. Privind asta n-am facut o treaba foarte buna, citind in urma lucruri de le-am scris. Mie-mi suna bine. Lor le suna gol. O revolutie in intelegerea psihopatologiei nu poate incepe decat prin deconstruirea conceptului pentru omul de rand care sa inteleaga ce i se intampla, de ce i se intampla si ce optiuni are pentru remedierea raului facut. Astazi, intr-un razboi pe care-l pierdem, mi-e teama ca eticheta e ultimul lucru pe care ni-l permitem cata vreme boala mintala devine din ce in ce mai prevalenta, iar ingrijitorii din ce in ce mai putini sau mai prost formati.

G