Trambulina mortii

Ceva se intampla in Romania. Ori, ori. Ori oamenii tineri au ajuns sa moara mai tineri, sau cei tineri sa moara mai mult, ori noi ne aplecam voluptos asupra mortii lor. Indiferenti nu putem fi, e impotriva oricarui graunte de bun simt; motivatia de-a intelege moartea unui om ce-va-fi-fost-sa-fie-dar-n-a-mai-apucat explicabila; apetitul nostru nu. Iar moartea e o trambulina pentru ventilarea unor sentimente de grup, si care nu pot fi accesate pentru o analiza decat la nivel de cort identitar. Rusinea – sau lipsa ei – sunt chestiuni individuale, responsabilitatea in schimb o partajam.

O adolescenta din Timisoara a carei poza apare in toata splendoarea la ziar a murit aparent datorita unei meningo-encefalite. Avea 14 ani. Un medic de familie care i-a administrat un tratament cat sa nu spuna ca n-a facut nimic (caci mare lucru n-a facut) se disculpa cum ca nu e Dumnezeu; tatal indoliat acuza cum ca “oricand poate sa moara un alt copil”. Circul e complet. Isteria – garantata. Iar acest “oricand” continua sa ma obsedeze pentru ca nu spune nimic, e un drob de sare, o sabie a unui domn D’a Mucles, o bula de gaz. Un copil nu poate sa moara oricand. Un copil o sa moara cu siguranta. Un copil, un nou nascut, un nenascut. Oamenii traiesc pentru ca oamenii mor, e inevitabil, dialogul firii nu are loc cu ordinea proiectata tanatofob anume “ne-am dori sa nu murim”  sau “ne-am dori sa nu moara niciodata”.

Un copil poate sa moara oricand dar nu oricum, ci in grija unui medic. Aceasta e propozitia din subtitrare. Acesta e mesajul subtil. Bine ati venit pe planeta mea. Sunt medic. Ca si la alti medici, oamenii se uita suspect. Avem vieti pe mana, oare vom sti sa avem grija de ele? Demiurg se presupune ca avem raspunsuri, se impune ca scoala ce-am facut-o ne ofera cutite si furculite pentru orice aliment; stomac pentru orice talpa; obraz pentru orice musteriu.

Ieri M. imi spune, in timp ce o asteptam pe I. pentru intalnirea noastra saptamanala ca nu e bine sa fac voluntariat. Ii raspund ca in particular cazul asta merita voluntariat, anume ca ce iau din el merita banii pe care ii refuz, e mai valoros. Am mai facut asta inainte. Am facut asta cu doamna P., am facut asta cu A., am facut cu oameni ale caror povesti isca modificari in fiinta mea interna pentru ca au dus existente ne-replicabile, sunt biblioteci ambulante la care te poti racorda, acele instante in viata in care tu, medic, esti privilegiat in prezenta pacientului caci “ca el altul nu s-a facut”; noi, medicii, crestem pe cazuri index dupa care vom putea spune altuia/alteia “am mai vazut asa ceva”, nu doar “am citit despre asta odata, demult”. Deci ii spun lui M ca merita voluntariatul meu; apoi reverberatiile raman si ma trezesc, ore mai tarziu, gandind ramificatiile logice ale unui atare gest samaritean in timp ce discut cu un domn de 38 de ani care a trantit deja doua AVC-uri, vorbeste impleticit, si l-a lasat nevasta sa lucre in strainatate; doua fete, trei colegi de camera din care unul cand se imbata face mai urit. In rest blajin, si fata-i imobila imi lasa initial proasta impresie ca e psihotic. Mi-aduc aminte, cand il fac sa zambeasca, de faptul ca AVC-urile lui l-or fi lasat probabil cu o pareza faciala sechelara. Asa se explica; uneori un trabuc e doar un trabuc. Izbucneste despre ultimul accident vascular ca s-a dus la doctorul lui de la spital de la Moldova sa-l intrebe ce se vede pe tomograf, si ala l-a luat in ras, si-asta dupa ce “potase” 600 de lei si 100 de Euro in buzunarul distinsului.

Acest domn nu e cazul meu index. Lui i-am putut spune ca am mai auzit povesti ca ale lui. Am auzit astfel de povesti mai des decat pot eu duce; am auzit cum doctori din provincie isi vamuiesc pacientii pentru preturi de la derizoriu la fabulos, aproape ca-ti pare uneori ca Romania colcaie de Midasi in izmene albe care joaca viata, si moartea, pe degete, veritabili Kevorkiani care, de la adapostul masinii lor tiptronice deplang starea sanatatii autohtone. Suna groaznic de ipocrit, iara protestul peltic cum ca “noi, doctorii” o ducem rau reclama copios o flegma.

Dar zise fiind acestea si admitand ticalosia breslei mele ca fiind – la limita – o Sodoma si-o Gomora deopotriva ma intreb, ca profetul, daca merita s-o arzi cu pucioasa si s-o nivelezi. Merita s-o infierezi pentru vietile pierdute dupa ce vei fi trecut cu vederea orice viata salvata? Nu-i bai, daca decartam viata salvata ne vom plange de mizerie, de viermi, de muste si furnici, de peretii cu coaja de huma pe pereti. Nu putem sa ne plangem de asta? Vom fotografia cozile, aglomeratia. Nu e aglomerat? Cu siguranta o asistenta sau infirmiera s-a uitat urat sau n-a prezentat decolteul la control.

Ce oameni suntem? Ce oameni sunteti? Spitalul nu e o trambulina a mortii; doctorul nu e un cioclu iar cand vine vorba sa remarci asta, sau cand cutarica doctor a mai facut o minune pe la vreun spital ultra-central gen transplant triplu de rinichi la cvintupleti sau ce stiu eu BRUSC doctorii sunt Mesia. Brusc redevin sfinti. Brusc ii idealizam numai pentru a-i terfeli cu proxima ocazie cand cineva mai moare sub aparenta prematuritatii. Ar mai fi avut zile, zic rudele. Nemernicul ala de medic i le-a luat.

Ignoram toata cohorta de cauze pentru care cineva poate muri cu zile pana la greseala insotita sau nu de premeditare a omului cu halat. Cu siguranta merita sa fac odata o lista cu cele mai comune gogomanii criminale “fabricate in Romania” cu care mi-a fost dat sa ma confrunt de cand practic din nou aici. Am sa fac insa apologia medicului in malpraxis, anume admitand greseala, sau culpa medicala, ca fiind originare pentru a) complicarea bolii pacientului sau – in extremis – b) moartea lui.

In primul rand medicul cu pricina n-are voie sa fie trecut prin fulgi si prin catran la fel cum un politist care impusca un nevinovat intr-o confruntare cu infractorii nu va fi trecut prin fulgi si prin catran; admitem ca medicul a esuat in conservarea vietii pacientului lui si asta poate – date fiind unele conditii – sa fie considerat vinovat, condamnabil, de omorirea pacientului lui. Scos din circumstante va parea un gest bolnav, cinic, extrem. Daca tu fara sa vrei iti omori parintele sau fratele sau sotul sau copilul traiesti cu drama neputiintei de-al fi salvat dar acoperit de propria-ti ignoranta. Prostia ta te inveleste, lipsa ta de pregatire de absolva. Eu eram inginer, mecanic, dulgher, salvamarist de ocazie. Ce stiu eu? Doctorii trebuiau sa stie si n-au stiut, si-acum evident ca se acopera intre ei. Daca e ceva ce nu am auzit in Romania e admiterea, de exemplu, cum ca pe lenea noastra a murit, pe ignoranta noastra, pe lipsa noastra de educatie, pe ipocrizia noastra de-a zice ca daca-l ducem la dispensar si omul ala zice ia o bulina o sa ne culcam pe o ureche. Noi punem trambulina mortii la tandem cu cei ce-asteapta, placizi, in unitatile tertiare gen spital sau ambulator de specialitate cu paturi de internare.

Uite fata aia de-o durea capul, neurologii zic ca avea deja sindrom de angajare cand a ajuns la spital. Doctorul de familie ii facuse doar jumatate de fiola de metoclopramid. Sindromul de angajare inseamna ca de la edemul cerebral trunchiul cerebral alunecase deja prin gaura occipitala mare si era in hipoxie. Da, sansele sa traiasca la acel moment erau minime. Da, un edem cerebral nu se trateaza cu metoclopramid. Da, suna stupid ca doctorul de familie sa estimeze ca durerile de cap erau “de la ciclu”, un edem cerebral nu are drept simptome doar cefaleea. Nu stim, din poveste, cat timp a trecut intre doctorul de familie si camera de garda la neurologie. Nu foarte putin. Nu avea cum sa treaca foarte putin. Ce-a omorit-o? Doctorii? Nu. A omorit-o boala de-o avea, a omorit-o timpul pana la ajutorul care i-ar fi prezervat viata. Cine-a prelungit acest timp?

Nu putem avea raspunsuri bune pana in ziua cand vom pune intrebarile potrivite. Cat timp jurnalistul isteric va urla ca mor sute, mii de oameni prin spitale, cata vreme vreun ministru la fel de isteric va vehicula “drept dovada” cazuri individuale de proasta ingrijire ca dovada empirica, stiintifica, pentru starea unui sistem care ruleaza, anual, vreo 40 de milioane de prezentari din care doar ultra-minoritatea sfarsesc in exitus nu avem cum depasi acest impas. Vom continua sa traim cu “oricand”. Vom ramane prosti. Vom ramane insulari, ca daca mie – dr. G – imi mor doar 3 si tie-ti mor 5 dar aluia nu-i moare nici unul nu vom sti de ce e-asa, o fi doar intamplare sau poate ala face ceva bine. Si daca la Timisoara se moare de encefalitata triplu decat la Bucuresti probabil ca i-o buba. Si daca omul zice nu, mai bine imi duc copilul la Craiova si petrece 6 ore pe drum oare alea 6 ore fac diferenta intre viata si moarte? Mie, medic, cine-mi da socoteala pentru toate aceste lucruri? Statul cu siguranta nu. Statul e la fel de bumben ca omul de rand. Greseala noastra, arcul nostru in trambulina mortii e ca noi, medicii, habar n-avem, cercetam lucruri de nu stie stanga de dreapta, iar pe la congrese-conferinte-simpozioane mancam catering-ul diversilor pharmaioti si ne hlizim la caii putere ai fiecaruia, cum ii pute curul vreunui prof batran sau ce si-a mai tras cutarica. E penibil.

G