Sunt o bucla ciudata

Am comandat cartea lui Doug Hofstadter despre cum ceva poate sa apara din nimic, un “somethingness” din “nothingness”, o constiinta reflexiva de sine acolo unde nu era inainte, capabila de inferenta semantica, de limbaj, capabila de mirabila mirabilis cultura. Ce-o fi aceea cultura? Si ce-o fi acela incult? Fiecare dintre noi vine inzestrat (sic!) cu un potential relativ bogat. Plecam de la o dependenta de parinti extrema, inafara de supt, regurgitat, plans si defecat/urinat nu stim mare lucru vreme buna si-apoi toate ne sunt grele, dar le invatam. Nu numim achizitia limbajului cultura. Nu numim achizitia degetului opozabil cultura. Nu numim nici macar abilitatea de-a manui unelte/ instrumente cultura. Nu. Numim cultura latura abstracta a existentei noastre, momentul cand devenim replicatori memetici ai invatamintelor perfectate de altii inaintea noastra, virioni curiosi, imateriali, construiti doar din foneme scrise, semne si simboluri ale caror ordonare presupune un cod, si-un cap de citire. Bucla ciudata e-acolo unde citind iti dai seama ca tot in natura e ordine si haos, absolut orice inseamna viata, dar si inanimare, presupune o regula, nu e un pudding amorf de inutilitate, sau redundanta; pana si universul despre care la aheliu se credea ca e-un spatiu gol, in intuneric, punctat de cativa sori pare-se, mai nou, ca e de fapt o piscina onctuoasa de materie neagra pe care sunt presarate galaxii. Iar omul, si creierul lui , sunt apti a reda asta intr-o maniera abstracta.

Culturile, ca si speciile, se nasc si mor. Au un caracter geografic, un bazin si-o era geologica a lor. Nu sunt nici bune, nici rele (carevasazica a “avea” cultura respectiv a “fi” cult nu e ceva inerent bun) dar ajuta, simbiotic individul, sa capete performanta intr-o serie de competente. La batalia de la Agincourt, de exemplu, arcurile lungi ale britanicilor au prevalat in fata cavaleriei grele normande. In al doilea razboi mondial cercetarile de la Alamo si bomba atomica au decis, extrem de crud si radical, soarta unui conflict planetar care chemase la firul ierbi sute de milioane de oameni. Scarificarea contra variolei a lui Jenkins a declansat un lant de evenimente care a generat, peste ani, eradicarea unei prime mari molime a ultimului mileniu…si lista poate continua.

In Shades of Grey Jasper Fforde vorbeste de downshifting cultural in contextul unei intrigi sci-fi; societatea Cromaticilor, periodic, mai renunta la un atribut al “progresului cultural”cum ar fi televiziunea, sau radioul, curentul electric sau ceainicul cu toarta. Drumul spre eterna simplicitas, adica escaladarea toboganului, vine sa sublinieze umoristic in munca lui Fforde ca undeva civilizatia, cultura si progresul fac parte din aceeasi familie de cuvinte.

Or asta e cel mult o aproximatie grosiera. Or asta e cel mult ce ne dorim noi a crede, ca evolutia, si verbul a evolua, sunt obligatoriu catre astre, catre un homo astronomicus mai aproape de asceza, de devenire, si de perfectiune. Mai degraba evolutia culturala e un drift care speciaza, punctuat, dupa modelul propus de Stephen Jay Gould, cand se atinge un anume echilibru si nu mai devreme. Exista lucruri care catapulteaza cultura. Penicilina a fost unul dintre ele. Electricitatea altul. Masina computationala a lui Turing. Aparatul de raze X al sotilor Curie. Motorul cu ardere interna. Bobinele helicoidale ale lui Tesla. Fiecare dintre ele a fost asimilata, preluata vorace de comunitate si replicata de milioane si milioane de ori astfel incat astazi, in Silistea Gumesti a unui Moromete imemorial, ai televizor, si cablu, curent electric, acoperire de telefonie wireless….in esenta inculti fiind oameni traiesc imbaiati in cultura, carevasazica tehnologie.

Dar ar fi – din nou – doar o particularizare sa consideri cultura strict tehnologie. In ceea ce priveste tehnologia pare-se ca are un caracter ascendent, de eterna rafinare si explorare, de la problema catre solutie ad infinitum. Anumite lucruri se automatizeaza pana intr-atat incat omul “habilis”, creatorul, tamplarul, prelucratorul prin aschiere nu mai are nevoie sa faca asta. Protejat de automatoni uita sa taie un lemn, sau sa faca o barca, nu mai stie sa dea foc la o aschie fara bricheta sau sa omoare un animal pentru a se hrani. In diverse forme ale iconoclastului am ajuns tot intr-o prelungire a masinii care ne limiteaza viata, si libertatile. Si-atunci brusc deschizi ochii catre posibilitatea ca evolutia ascendenta a tehnologiei pentru cultura omului ar putea sa reprezinte un eventual inamic, un competitor, un comensal devenit oportunist. Ne ramane….arta? Ne ramane…agora?

Stiu sa fac statistica matematica, dar stiu sa bat si-o coasa. Stiu cum suna capul unui vitel cand ii dai cu toporul intre coarne inainte sa-i iei gatul. Am in nari mirosul de sange si sorici ars, si-am scos cartofi cu mainile mele din pamant rece de luna octombrie. Dar am si un sfert de secol de studii, sute de mii de carti citite, intelese si-apoi uitate, milioane de cuvinte scrise, altele vorbite, ochi care au vazut oameni, locuri, evenimente. Am trait o revolutie, am auzit tragandu-se cu arma. Dincolo de tehnologie, dincolo de arta, de agora, cultura e o forma de experienta referita in care literatia, caci aici tind sa ajung, e o platforma de expresie si nu un monolit in sine.

Pentru propria-i replicare scoala are nevoie de materiile ei. Pentru prosperitatea matematicii e nevoie sa cunosti numere; la ingemanarea cu practica numerele te-ajuta, sunt utile, i.e. sunt “bune” in varii conditii. La fel biologia. La fel chimia. La fel filosofia. Principiul acesta al binelui util conduce catre posibilitatea, periculoasa, ca binele inutil este decartabil, ca binele desuet e carevasazica rau. Zi de zi imi e egal ca stiu sa dau cu grebla. Zi de zi indiferent ca pot sa bat un cui. Aceasta cultura in mine moare, si nu stiu catre ce.

Oameni dimprejur se scandalizeaza de scoala, de profesori, de bacalaureat. Se invoca generatia Google, Facebook, ei nu mai deschid carti, ei nu mai stiu aritmetica; diversi personi (ca nu le pot zice persoane) isi arunca-n evantai competenta de-a rezolva lucruri pe care doar un gangav nu le-ar pricepe, deplangem a la Nicolae Manolescu inabilitatea pustiului “din ziua de azi” de-a face diferenta intre genul dramatic si mai stiu eu ce, sau inabilitatea de-a calcula derivata la tangenta. Si mi-aduc aminte de toti inginerii metalurgi pe care i-am vazut si care nu mai fac metalurgie, sau de prelucratorii prin aschiere care nu mai prelucreaza prin aschiere, toti caldararii care nu mai fac caldari si toti mestesugarii care nu mai fac mestesug. Lumea lor abstracta moare pentru-a face loc spre “altceva”. Cognitiv vorbind, intr-o societate, nimic nu se pierde nimic nu se risipeste si intr-o viziune – ce-i drept extrema – a lucrurilor poate tot ce-ar trebui sa facem e sa ne punem frumos pe spate, in chaise-long, si sa savuram excursia.

Dar, stai, e o problema.

Printre aliterati ma simt inadaptat. Mi-e frica de-o lume care vorbeste doar de fotbal cand eu vreau sa vorbesc de psihologia Self-ului. ma simt stingher sa scuip seminte pe asfalt. Am nevoie de lumea mea. Am nevoie de cultura mea. E o forma de lupta. Acesti domni care reclama declinul educatiei romanesti ca fiind un proxy pentru declinul culturii romanesti sunt oameni care-au contribuit, la randu-le, copios la asta. Sunt oameni ale caror gesturi, concertate, premeditate, voite au iscat un cataclism si care astazi striga lupul. Mi-ar fi rusine. M-as simti mic, umil, mi-as declina rusinea cel mult ca am ajuns la funia lui Funeriu si dintr-un ciur al lui Demostene unul s-a luat, unul s-a dat.

Invatamantul superior nu are nimic “superior”; nu exista invatamant “inferior” prin comparatie, eponimul e la fel de inselator caci o buna intelegere a teoremei lui Pitagora rarissim te-ajuta sa schimbi o roata la caruta. O cultura buna curge, o cultura buna colaboreaza deci respecta egalitatea implicita intre lucruri care nu se pot compara. Ne-am grabit sa ii clasificam pe toti aceia care n-au trecut un examen ca fiind obligatoriu auslanders, la fel de bonti ca si in trecut. Dificultatea nu e ce-o sa se faca ei cu ei, dificultatea e ce ne facem noi cu ei, deci hai sa urlam isteric ca ni s-a dus dracului “cultura”. Gasesc oricare formulare din gama asta un gest de extrema incivilitudine, si-asa-zisilor pedagogi care plimba printre plombe vina obligatoriu a altora sa-si taca slova, si sa fie ei aceia care impart binele si dreptatea, nu doar il predica.

G

3 thoughts on “Sunt o bucla ciudata

  1. Buna,G.
    Am gasit intamplator blogul tau si de atunci nu ma mai opresc sa-l citesc.
    Suntem bucle ciudate, unii dintre noi si nici nu stim unii de altii.Probabil are legatura cu distributia gaussiana a IQ, dar si cu alegerea anumitor principii etice. Suntem ca ursuletii panda – circulam solitari si rareori ne intersectam. ;-))
    Sper sa revii pe blog.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s