Supa zilei

Ma aflu, zilele acestea, sub influenta puternica a lui Doug Hofstadter si-a sa “I am a strange loop” de care vorbeam in urma cu cateva luni. The Hof propune, extrem de convingator, un model explicativ de aparitie a constiintei superioare, una capabila sa devina auto-critica, adica reflexiva, constienta de sine (in engleza “sentient”) dar si salienta in timp. Lucrurile n-ar fi foarte tulburatoare daca Doug n-ar ridica urmatoarea problema care, recunosc, a reusit sa-mi infiga un ic in propriu-mi sistem de gandire. In poate cel mai greu capitol al cartii domnia sa povesteste de moartea timpurie a sotiei. Sunt incluse mail-uri schimbate cu Dan Dennett in care Hofstadter isi pune problema calitatii unei constiinte de-a fi o entitate informationala care ar putea sa supravietuiasca, sa “ramana” pe formatul hardware al unei alte persoane.

Subiectul a fost explorat in literatura de n ori, de la doppelganger-ul lui Dostoievski la Frankenstein-ul lui Marry Shelley, la Metamorfoza lui Kafka si-asa mai departe. O monstruozitate, s-ar parea, si totusi ce posibilitate uluitoare. E-ul (I’ness-ul, ca sa folosim termenul propus de Hofstadter) e un virion replicativ cu o proprietate, exista in formatul sau originar doar in corpul gazda. Eu e “eu” doar in creierul “meu”. In creierul tau “eu” e “cineva”, un nume; rareori noi cand vorbim de noi zicem numele noastre. Poate doar la telefon sa ne referim la noi la persoana  a 3-a, alo X aici, in rest “eu” e eu si se subantelege ca eu subsumeaza toate subcomponentele de la nucleotide la celule la tesuturi la organe la sisteme la functii integrative nenumite cum ar fi POSA. O clasa intreaga de concepte fuzzy cum ar fi dorinte, aspiratii, idealuri, placeri, preferinte politice, afinitati muzicale, reguli morale sunt totusi “eu” si in acelasi timp non-eu. Nemo sum, eterna contradictie a existentei imposibile care-l innebuneste pe Polifem.

In fata mortalitatii sale individul traieste o criza a identitatii. Unii ar zice ca de-aici vine nevoia de religie, de arborizatie creativa pe-un plan simbolic, godelian, a pamantului de-aici unde individul sa apara, recreat dar cumva idealizat, mai bun, si de data asta vesnic. Dar raiul ca si toate fatetele sale de expresie, toate cele 4300 feluri de descriere a Divinului, exista ca parazit etern al unui creier uman. Nu cred, vreodata, ca prin vreun accident un om ar putea sa ajunga in raiul cainilor, sau viceversa. Exista un rai al plantelor? Merita sa te intrebi. Si cand se intalnesc in raiul lor, vorbesc plantele de felul in care au murit? Pe mine m-a fiert, pe mine m-a taiat bucati, pe mine m-a copt.

Cat din stra-stra-stra-bunicul meu rezida, la nivel de constiinta, in mine? Cat dau mai departe in copilul meu? Cumva Hofstadter intuieste, in IASL, ca astfel de intrebari nu se pot rezolva in multimea numerelor intregi desi probabil ca exista astfel de numere “interesante” care sa codifice raspunsuri la intrebari imposibile. Ereditatea mendeliana, de exemplu, comporta matematica simpla a genelor dominante. Am jumi-juma gene de la parinti, sfert-sfert ori doi de la bunici, si-asa mai departe. Gandul buclucas face ca, daca am suficiente generatii, cantitatea unica, indivizibila, atomica, la limita qualica de constiinta pastrata de la individ tinde la zero si dincolo de ea ajungem din nou la Godel, adica exista un punct de la care eu nu mai contin nimic din stra-stra-stra…..-stra-bunicul meu.

Ma gandesc ca o astfel de teama antica impinge pe masa intreaga noastra munca de furnica de consemnare a istoriei, fie ea si stramba; de mitologizare a diverselor leagane de geneza sociala si culturala; de observare a ritualului de moarte, si inviere, si nu neaparat in trup cat in spirit. Spiritul, sa sustinem, e continut in constiinta care este mai mare sau egala decat dansul. Constiinta are la randu-i o componenta unica, irepetabila, ireplicabila oricat de mare ar fi la un moment dat masa constiintelor, deci oricat de mult timp ar trece consider ca sansele sunt quasi nule, chiar de’s diferite de zero, sa mai apara un Eu care, mai mult, sa scrie despre Supa Zilei.

In cele din urma suntem condamnati la singuratatea propriului nostru vortex. Creiere atat de similare, povesti de viata uneori atat de apropiate, destine atat de ingemanate incat Hofstadter sa propuna ca parti din noi subzista, la o granulatie mai aspra, ce-i drept, in altcineva, si totusi singuri. Mintile mari gandesc la fel, spune proverbul, dar proverbul minte. Si tu, si eu, stim binele si raul, si il diferentiem uneori folosind acelasi algoritm de gandire, dar asta nu inseamna ca avem aceeasi minte. Ne purtam, poate, ca figmenti ai unei mega-constiinte planetare, cine stie, dar totusi nu devreme ce noi insine, bucati, suntem reflexivi la propria-ne fiinta. Nu suntem zombies cum sunt nucleii nostri bazali, sau neuronii nostri, sau mitocondriile noastre sau ribozomii nostri. Nu. Suntem noi. Acest “noi” este incodat semantic si simbolic in felul de-a ne purta printr-un mediu pe care-l influentam, cuantic, si-l umplem de “I-ness”, de Eu uneori cu aceeasi agresivitate cu care cineva ar scrie, cum am vazut acum in Korfu, pe tabla unui sertar: “Sofia a fost aici in 2003. A fost super”.

G

One thought on “Supa zilei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s