Sunetul muzicii

Vad constiinta ca pe-o simfonie. La inceput e doar un tipat.Un sunet, putin modulat. Toate instrumentele sunt acolo dar canta putine armonice, e putin loc de improvizatie, e zgomot, vuiet, foame, e somn, e durere. Apoi frica. Apoi bucurie. Apoi furie. Culorile sunetelor se amesteca intr-o suita din ce in ce mai impresionanta, una care reverbereaza intr-o lume ale carei colturi, ale carei ziduri reflecta muzica sufletului unui om si intoarce ecoul catre Sine, Eu, Sum. Suntem, la inceput, legiune, tornade care stau simbiotic legate de muzica altora, o variatiune la tema universala si-apoi, incet, cantam muzica noastra, devenim un Eu.

Intreb diversi oameni despre marimea constiintei lor. Putini inteleg de fapt intrebarea. Pentru unii constiinta e de fapt axa morala. “A avea constiinta” inseamna pentru ei sa ai compasiune, sa fii bland, sa nu faci rau altuia. “I-a dictat constiinta”, sau “n-a putut trece peste constiinta”. Dar s-ar insela, constiinta nu sta in separarea binelui de rau sau mai bine zis nu “doar” acolo. Altii ar spune ca isi simt constiinta pentru ca sunt “liberi” sa faca ce vor. Dar sunt ei cu adevarat liberi? Si-ar mai fi posibila o constiinta intr-o lume veritabil libera? Caci libertatea e neindoielnic frumoasa ca ideal, dar daca-o duci la limita ei de absolutie constati ca tot castelul de carti se distruge. Legile fizicii constrang; legile fizicii obliga, corpul nostru e o aglomerare de inchisori elegant concepute, spatii finite arhitectonice, unitati de elita care vibreaza la unison, milioane si milioane de milioane de clone care fac munci despre care nu vor spune vreodata ca s-au saturat, ca au obosit, ca e sclavie, ca pleaca in vacanta. Nu exista vacanta pentru buricele degetelor mele fara sa existe Eu, fara sa exista muzica unui Eu.

Ce inseamna boala intr-o paradigma muzicala a constiintei? Evident exista boli care lasa constiinta intacta, si cu atat mai rau pentru ea caci ea insasi devine reflexiva de sine; exista altele care ataca insasi fibra ei intima, informationala; si-apoi exista boli care duc la saracirea constiintei prin distrugerea platformei materiale pe care sta sprijinita. Din ce o fi facuta? Si cum de ramane aparent indemna, ba se mai si dezvolta in contextul unei morti lente, dar controlate a creierului? Alegoria “un neuron = o unitate de constiinta” e falsa, pe de alta parte daca pierzi anumite populatii specifice de neuroni constiinta resimte asta. Stim ca exista locusuri relativ specifice, o harta cerebrala pentru functii pe care noi le definim, parte a Eu-ului. Inclusiv Eu-l, asa cum e el, pare a fi infipt intr-un circuit relativ stabil, nu e “pretutindeni si nicaieri”. Nu exista dirijor, exista un Ouroboros, o mana care deseneaza o mana care deseneaza. Escher. Problemele ridicate de psihiatrie in chestiunea constiintei sunt imense. Self-ul fragmentat al schizofrenicului e doar unul sau mai multi? Halucinatiile, vocile care converseaza intre ele si pe care pacientul nu le mai recunoaste ca fiind ale “lui”, si care origineaza clar in sistemul meso-cortico-limbic, sunt ele marca unui “Eu” stricat? Dar Phineas Gage si-a sa schimbare durabila de personalitate dupa ce-o bara de metal i-a trecut prin lobii frontali? De ce nu i s-a mutat Eu-l, asa cum era el, in alta parte? Pe de alta parte, pacienta mea C., care a ramas fara lobi frontali intr-un teribil accident de circulatie, de ce-a ramas “tot” C? Ar fi trebuit sa fie si ea tot un Phineas, si nu e.

Incercand sa-i inteleg pe Hofstadter si pe Dennett, oameni care probabil raman in istorie ca asasinii reci, lucizi ai teatrului cartezian, ma lovesc intuitiv insa de-o problema de model. De-o parte se afla DID, sau Dissociative Identity Disorder, sau Tulburare de Identitate de tip Disociativ. De cealalta se afla doua sindroame surori numite si paramnezii de reduplicare. Capgras si Fregoli. Si undeva deasupra lor o iluzie nihilsta denumita dupa marele alienist Cotard.  Le-am intalnit pe cele din urma, n-am avut inca placerea sa tratez un DID.

Deci, admitand ca nu exista un locus specific unde sta, lafaind, E-ul, si admitand ca notiunea este un “somethingness” iluzoriu care apare dintr-un “nothingness”, adica din nimic rasari Eu-l, si mai apoi luand in considerare realitatea lui Phineas cel cu ranga in craniu, dar si al pacientei mele C care are o constiinta intacta fara lobi frontali, ma lovesc de Capgras. In Capgras pacientul are convingerea deliranta, dar pe-un camp lucid de constiinta (carele este intacta) ca persoanele cunoscute sunt de fapt sosiile “adevaratelor” constiinte. Ceva in muzica nu se pune “cap la cap”, cel mai simplu mi-e sa explic asta prin playback. Muzica e acolo, se “aude” (sic!) in boxe dar nu e live. Metafora nu e intamplatoare caci in Capgras aceeasi persoana, cu aceeasi voce, cu aceeasi mimica daca e ascunsa dupa un ecran si vorbeste la telefon, de exemplu, cu pacientul ideea deliranta dispare. Deci iaca-ta ca figura, fizionomia umana joaca un rol quasi-cartezian! Dennett, pe undeva, vorbeste de exemplul Dorian Grey dar aici nu am loc sa elaborez pe tema asta. Continuand, in iluzia Fregoli persoane straine, pe care individul nu le-a mai vazut niciodata, sunt asemuite unor cunostinte cu care de obicei pacientul este ruda sau foarte bun prieten. Aceasta “falsa recunoastere” nu e doar o aproximatie, este cat se poate de adevarata si, din nou, raspunde la testul ecranului mat.

Locusul morfologic responsabil pentru cele descrise de mine mai sus se gaseste intre lobul temporal si lobul frontal, intre girus cinguli si girus supra-marginal, intr-o arie specifica omului pentru ca este singura care ne separa de cimpanzei, de exemplu, rudele noastre cele mai apropiate cu care impartasim mai la nord de 95% material genetic. Eu-l nu e ubicuu, morfologic vorbind, “Eu” e acolo si nu in alta parte. Daca creierul e o orchestra aria supra-marginala e dirijorul si probabil cel mai aproape de notiunea de “creier din locomotiva” de care scriam mai demult se gaseste aici. Un accident, o ciudatenie pana la urma, motivul pentru care, admitand ca omul este auto-reflexiv, in gandirea lui Hofstadter, suntem singuri in Univers, un Univers gol de inteligenta superioara. De ce?

Singurul mod prin care teoria asupra dezvoltarii Constiintei din “masini informationale” sta in picioare este daca oricare dintre aceste masini, luate separat, sunt irationale sau lipsite de constiinta. Un gir supramarginal nu e 1/2 constiinta (omul avand doi). Un neuron nu e o trilionime de constiinta. Un neuron egal zero constiinta. Si-atunci, daca omul egal 7 miliarde de constiinte, si nu exista granite, si nu exista motiv sa credem ca nu suntem agregati la un circuit mult mai vast al vietii (fara constiinta, deci zero constiinta), simpla noastra existenta, logic, contrazice existenta unei constiinte superioare. Dat fiind omul Creatorul nu poate fi decat un non-sens, o imposibilitate. Creatorul exista doar in momentul in care noi, ca specie, disparem din model, din ecuatia unei Constiinte superioare care sa includa soareci, si iepuri, si gaste migratoare.

Universul are muzica lui. Apele, aidoma. Siruri peste siruri de oranduiri matematice sonore populeaza spatii pe care aranjarea mea ciudata de simboluri decriptabile de mintea ta, cel ce citeste, nu o poate subsuma cu precizie. E o intindere pentru care, stim sigur, exista un numar suficient de mare care-i da nume, la infinit. Mintea mea spera in granite acolo unde stie ca nu exista asa cum imi vad pielea si-mi imaginez ca intre ea, si aer, exista o bariera (si de fapt nu e). Granita Universului e in Heisenberg, si in principiul sau al incertitudinii, probabil, si chiar si-acolo fizicienii se vor grabi sa spuna ca mai e ceva de scormonit, si de povestit. Precum in cer, asa si pe pamant.

Si mai e ceva. “Eu” exista pentru ca existi tu. Celulele respective, neuronii oglinda dintre lobii frontal si temporal vibreaza la unison cu lumea vie. Vezi maimuta, fa ca maimuta, si maimutele au neuroni similari dar nu isi pot “imagina” o maimuta care sa-si imagineze o maimuta. Or eu, computational, pot sa-mi imaginez intreg Universul pana intr-acolo incat sa-l reinventez demiurgic, si sa povestesc despre el si sa-i spun “El”, si sa-l cheme intr-un fel si sa-l modelez, antropomorfic dupa fiinta mea. Si viata, si moartea, sunt ale mele si suferinta, si iertarea, si ura si impacarea si razboiul si pacea, toate conceptele nobile care circumscriu un Eu, o nota perfecta muzicala, aceeasi pentru toti, irepetabila totusi.

G