Tata pa?

A devenit un cutit in piept primit in fiecare dimineata. Tata pa? Se uita la mine, zambind, ma simt ca un caine ca plec, e inca 10 dar stiu ca urmeaza 12 ore in care n-am sa-l vad, si-apoi cand il vad e seara, si ziua lui a trecut, s-a  bucurat cu buni si cu buni, a mancat, a dormit bine, s-a jucat cu camionul si cuburile, cine stie ce alta vorba a mai inventat, si seara cand vin ne vedem, el obosit si iritabil, eu obosit si iritabil. Avem micul nostru moment impreuna cand il culc, si-apoi a mai disparut o zi sub soare. Si pentru ca plecatul e greu, mai greu decat statul, am sa ii  spun lui Nuni de ce plec, am sa va spun si voua de ce plec, si de ce dureaza 12 ore pana ma intorc.

Scad din cele 12 ore 1.5 ore pe care le petrec pe drum. Bucurestiul a devenit un cazan prin care curg masini turbulent, nevrozant, din cand in cand pe linia de tramvai mai trece un dement, si nu rareori dementul sunt chiar eu, satul de gatuiturile mizerabile din Maniu, din Razoare, de la Lujerului si lista poate sa continue. Cand s-a intunecat de mult, si mergi spre casa, conteaza cele 10 minute. Ce fac eu in restul de 10 ore?

Muncesc. Mi-i drag sa muncesc, din fericire faptul ca mi-i drag sa muncesc imi usureaza plecarile de langa el. Celui care are privilegiul sa-si petreaca tot timpul cu un copil, de exemplu mama sau bunicii, poate rutina asta i se pare ceva de invidiat, uite el merge si are o viata diversa, poate sa se vada cu “alti” oameni, poate sa socializeze, sa mai schimbe o impresie, sa guste din libertatea unei vieti de om mare. Libertate? Halal. Am descoperit in ultimele luni ca mi-e greu sa fiu tata nu pentru ca mi-e greu sa fiu tata, ci pentru ca mi-e rar sa fiu tata in timp ce copilul meu ridica bratele spre buni si spune, fericit, “tata?”. Tata e cine e la indemana, si tati nu e la indemana, Nuni, pentru ca tati merge acolo unde se planteaza copaceii cu banii pe care spera intr-o zi sa-i ia acasa, cand o sa stea cu tine. Si nu e vorba doar de bani, e vorba de viitor, de un viitor bun, bland si frumos pentru un copil bun, bland si frumos asa cum esti tu.

Adevarul e ca ma simt de invidiat, majoritatea oamenilor fac rutine asemanatoare dar n-au un scop ca al meu. Ma simt motivat de el, inteleg intim paradoxul ca nu poti manca prajitura si sa mai si ramai cu ea; nu am o vina meschina a omului care isi cauta, perdant, propria-i bucurie temporara in dauna familiei. Da, in sinea mea imi numar orele cand nu sunt langa familia mea, imi spun ca fiind langa ei probabil ca ar avea un capital uman dar altfel unul care nu tine nici de foame, nici de sete, nici de facturi nici de bocanci de iarna, nici de draperii nici de usi glisante, nici de curea de transmisie la masina sau de ce stiu eu ce alt gadget rasare, ca o ciuperca primavaratica, in calea imaginatiei parentarii de mileniu 3. Din putinul meu, mult, oare tu stii, cititorule, ca si tatii isi iubesc copiii? Uite eu realizez asta cand ma gandesc la taica-meu care, cand eram copil, pleca uneori si 2 – 3 saptamani in “deplasare”. Pleca sprinten, cu un rucsac verde kaki in spinare care avea o insigna cu steagul Cehoslovaciei, si ii spuneam pa, tati, iar apoi timpul trecea, mi-era dor de el, mamica ne mai facea poftele “special” in absenta lui si cand venea parca venea linistea inapoi acasa, era murdar, salopeta de pestera era plina de argila, dar era bine. La fel, cand apar seara, baiatul meu se bucura, si rade, si ma strange in brate, loc unde-as ramane cu el, si cu mama lui, si nu m-as mai duce.

Asta e adevarul. Dintre durerile cele mai sumbre ale unui parinte poate nici una nu e mai grea decat “tata pa?”. Mi-aduc aminte de pustoaica de la Timisoara care a murit in Terapie Intensiva “de dorul mamei”. Ma gandesc ca nu dorul mamei a omorat-o, metaforic vorbind, cat faptul ca mamicii ei nu-i era dor de ea; nu asa cum mie mi-e dor zi de zi de fiul meu si de mama lui, lucruri pe care poate uit sa le-o spun uneori pentru ca vorbele sunt tot ce-mi raman si meseria mea e una in care, adeseori, dupa ore lungi de munca raman fara vorbe cum un chirurg ramane fara fire, sau un electrician fara curent. Dorul de ei ma impinge in unele momente cand ma lovesc de greu, cand primesc un telefon de la un pacient ca vrea sa se omoare, apoi la cinci minute altuia i-au iesit nu stiu ce bube, in timp ce eu discut cu un al treilea care face atacuri de panica. Nu e un lamentatio personal; traiesc acest paradox, barbatii nu doar ca nu ajung sa vorbeasca despre problemele lor, barbatii nu doar ca nu ajung vreodata, sau rarissim, la psihiatru si/sau psiholog, dar adeseori sunt descurajati in mod activ de semenii lor, de familiile lor, de partenerele lor. Ce esti tu, barbat sau floarea soarelui?  – ma intreba taica-meu cand eram mic si plangeam din ce stiu eu motiv; printre lacrimi ii raspundeam, bosumflat, ca eu sunt floarea soarelui, si-apoi ma pufnea rasul caci floarea soarelui nu putea fi decat ceva vesel, nu trist. Barbatii nu sunt floarea soarelui. Barbatii indura, duc, sunt puternici, sunt vajnici, sunt acolo pentru familiile lor, sunt de neoprit, si au o calitate foarte speciala acesti barbati, pot fi prezenti in mai multe locuri in acelasi timp.

Ma simt furios pentru asta. Ma simt furios in numele meu pentru mine, pentru pacientii mei barbati, si pentru familiile lor care afirma, din varful buzelor, ca “de-aia e barbat, sa munceasca”. Supin platim pacatele tutoror momentelor de infidelitate masculina, de violenta masculina, de sovinism, de testosteronism, de mai stiu eu ce “ism” care, intr-un secol al reverberatiilor feministe, a reusit sa arunce ostilitate asupra barbatului. Da, 9  virgula 9 din 10 abuzatori sunt barbati. Da, 9 virgula 9 din batausii familiei sunt barbati. Da, 9 virgula 9 la suta din absentii familiei sunt barbati. Ultimii insa nu sunt obligatoriu batausi, si/ sau abuzatori. Multi sunt, ca mine, “tata pa”, mereu sperand intr-o zi mai buna, inevitabil luptand pentru o zi mai buna.

O sa ziceti bine, dar nu esti singur. Da, nu sunt singur, dar sunt singur(ul) barbat in familia mea. Sunt norocos ca am suport, am prieteni, am familie largita, dar apoi nu va am pe voi. Prin “voi” inteleg suma tuturor gandurilor pasiv- agresive despre barbati cand vine vremea dezvaluirii unei inimi, a unui suflet, a unei dureri. Parca mai rau ca niciodata a devenit, pentru un barbat, sa spuna “nu pot” sau “nu mai pot”. Vad in cabinetul meu din ce in ce mai multi barbati care au venit special la mine pentru a cere ajutor. Majoritatea merg la psihiatri barbati in conditiile in care psihiatrii barbati au devenit o relativa minoritate. Am vazut, aseara, la simpozionul la care am participat, una – doua mustati intr-o mare de cocuri, agrafe si bigudiuri. Si imi pare ca pe undeva psihiatria s-a remodelat, data fiind cererea fundamentala din partea sexului feminin, o stiinta in care anumite lucruri raman pete negre. Anorexia la barbat? Boala borderline la barbat? Atacul de panica la barbat? ( mai putin) Sindroame de epuizare/ burn-out? Toti converg, se scurg, se decanteaza in Romania in marea masa a consumatorilor, a fumatorilor, a somerilor destituti.

Ce-si doreste un “tata pa” sa devina? Un “pa”? Nu. Doar un “tata”. Pare impotriva traditiei romanesti, dar eu imi doresc sa fiu un tata prezent pentru copilul meu. Si un tata bun. Si un tata protectiv. Si un tata prevazator. Un tata vizionar. Un tata de care fiul meu sa fie mandru candva asa cum si eu am fost, si sunt de tatal meu.

Si imi dau seama ca, om cum sunt, nu pot sa fiu toate in acelasi timp. Ce-am sa aleg? La ce-am sa renunt? La ce-ar renunta altcineva? Dar tu? Dar cei care isi lasa familii, copii, bucati sangerande de suflet cand pleaca sa lucreze in strainatate? Ei cum iau astfel de decizii?

Romania e o tara in care sunt aproape 200 de mii de copii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate. Toti spun, in cor, tata pa. Iar in mintea mea nu e orice fel de voce, e vocea fiului meu care ma arde, care ma manie, care ma mana de la spate. Si daca tot e sa fiu plecat, atunci va trebui sa merite plecarea asta nu doar pentru el, dar si pentru oamenii pentru care eu m-am decis sa plec de-acasa.

G

 

2 thoughts on “Tata pa?

  1. Ma numesc buta aurelian. Am 11 ani,dv-voastra mi-ati salvat bunica la spitalul din targul mures. Dorim sa va multumim, vaiubim si va dorim sa fiti alaturi de noi romanii si sa salvati multe vieti.

  2. he he cat mi-as fi dorit sa am si eu niste parinti carora sa le pese de mine, aproape ca te invidiez, mi-as dori sa am o familie ca a ta…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s