Ani

Era cat pe-aci sa nu scriu niciodata…dar zimtii universului se potrivesc mai ceva decat pe-un fermoar, si cand totul se face praf (ceea ce se si intamplase de fapt cu cateva luni inainte) prinzi, surprins, un capat de ata. Un colac de salvare. O propunere. De ce sa faci tu grafica, nu vrei mai bine sa scrii?

Culmea e ca nu, nu vroiam mai bine sa scriu. Eu nu scriam, eu faceam carti, si nu pentru mine ci pentru altii, si nu pentru ei ci in numele lor. Numele meu figura pe prima pagina undeva in Prefata la capitolul “Multumiri”. Multumim studentilor X si Y pentru ajutorul dat pentru tehnoredactare. Rahat. Erau capitole intregi pe care le adaptam din Grey, erau scheme pe care le copiam din atlase mai mult sau mai putin obscure. Era un plagiat deloc romantic, unul pe care il faceam pentru ca am fi facut orice, si-asta oamenii uita, din pacate, am fi facut orice sa scap(am) de nenorocitul ala de Ranga, si manualele litografiate pe care le luai la inceput de an de la subsol; da, era o mini-revolutie, una pe care Cezar in privat o propunea ca fiind ancora lui in istorie. Si-a noastra.

Si cand am ajuns la Realitatea atat aveam, o mana cat de cat usoara pe tastatura si o intelegere “dinauntru” a comunitatii evreiesti, a relatiilor dintre evrei si omenire. Tocmai ma despartisem de Comunitate, vorba vine – nu facusem niciodata parte din ea – si-acum aveam ocazia sa scriu, sa public… sa ma semnez cu numele meu si sa apara, ca o mentiune la final, “redactor Gabriel Diaconu”.

Recunosc ca eram intr-o profunda criza de identitate, recunosc ca eram foarte tenat sa renunt la Medicina in anul cu pricina. Mie presa, si oamenii pe care i-am cunoscut atunci, au reusit sa-mi dea inapoi pasiunea pentru om pentru ca ce a reusit sa ma dezamageasca UMF-ul mi-a oferit, pe alta parte, insutit grupul de oameni pe care i-am cunoscut in anii aceia, la inceputuri. Majoritatea dezinhibati, mici proprietari ai unor ponturi pe care se grabeau, conspirativ, sa ti le mai spuna la o tigara fara titlu de barfa, cu titlu de confidenta. Sunt atatia ani de-atunci, parca atentia era mult mai mult pe calitatea a ce iesea din mainile noastre, editorul urla e la Hexagon ca suna ca dracu’ propozitia aia si pentru a suta-mia oara ordinea in fraza e subiect-predicat-atribut-complement ca facem stiri, nu poezie.

“Faceam” stiri.

E un fel de-a spune ca le faceam, mai degraba le scoteam in evidenta. Stirile se nasc, nu se fac. Mult mai tarziu a luat nastere in Romania mutatia asta scabroasa, in care diverse aparitii misterioase au inceput sa “fabrice” stiri non-sensicale, spre abrutizarea legala, dar pessima, a consumatorului. Pe-atunci visam. Aveam CNN-ul si Fox in plasma, ii divinizam pe Larry King si pe Wolf Blitzer, si rupeam materialele lor in bucati sa intelegem cum le iese. Realitatea era un hangar lungi cu un culoar pe linoleu gri, si birouri pe partea stanga, patru la stanga hexagonului, pe dreapta Emisia, apoi Acvariul, apoi Montajul si culoarul spre scara plina de fum. Oamenii se uitau, curiosi, unii la altii pentru ca de fapt, si de drept, nimeni nu mai facuse asa ceva. Nici macar noi nu intelegeam foarte bine de ce faceam ce faceam, care ar trebui sa fie politica editoriala, “ai cui” suntem, ne amuza faptul ca eram ai unei firme de Salubrizare, cand eram Pubela TV cand eram Rosal TV, cand eram iRealitatea; pe de alta parte fiecare punea umarul, e si-acum, la ani de-atunci, o memorie frumoasa pentru mine sa-mi aduc aminte sprint-ul catre finalul unui jurnal, ordinea, aranjamentul, fuga producatorului cu Beta in emisie, sentimentul ca ai “impins” o stire.

Un tren in Egipt. Sau un feribot in Bangladesh. O racheta in Kashmir, sau o masina capcana explodeaza si de vina e miscarea separatista basca ETA. Eta cine? Eta faza. Rasetele complice in timp ce primeam, inapoi, formulari de multe ori nefericite; sa scrii o stire nu e un exercitiu de creatie, ci de analiza rapida si apoi o constructie cat de cat logica. Trebuie sa cuprinda, in minutul ala de difuzare, esenta, incat la final sa ramai cu impresia ca gata, am vazut tot ce era de vazut si am inteles tot ce era de inteles.

Reuseam asta? Probabil ca nu. Dar prosperam in interiorul micilor noastre resurse, aveam pe flux Associated Press, Reuters si AFP, si Dumnezeule cate lucruri se intamplau in lume intr-o singura zi. E o vena jugulara tortuoasa, pulsatila, din cand in cand se mai auzea de peste drum bai, tu te uiti pe AP? La ce? A murit Cutarica Mahabharata. Asa, si? Si ne intereseaza asta? Avem imagini? N-avem imagini. Deci nu ne intereseaza. Oamenii care mor, si nu exista imagini cu ei, sunt neinteresanti.

Voi nu intelegeti, poate, ca Realitatea acum 10 ani era contemporana cu explozia Google, si tehnologiei de rendering grafic digital. Cand faceam “cartoane” cu harti si-alte minuni trebuia, la propriu, sa gasim dracului undeva, pe Net, o harta X pe care puneam un punct rosu Y si-apoi povesteam, nu mai mult de 30 de secunde, subiectul Z pe el. Se faceau balbe, se intamplau bancuri, se urla si din emisie, si din montaj, oamenii puneau umarul si apoi, cand se termina jurnalul, fumam pipa pacii.

Si-am fumat multe, multe pipe ale pacii cu o inconstienta a importantei unui timp care, peste timp, pare o primavara frumoasa. In zece ani de zile nu m-am gandit cum m-a schimbat asta, cat de bine mi-a facut porecla de Zhivago, umorul acid al oamenilor dimprejur, camaraderia, respectul, bucuria nedisimulata si acel “bravo” spus fara fatarnicie. Si inainte, si dupa, m-am trezit intr-o Romanie a dublei figuri, a ipocriziei si indiferentei. Dar nu acolo, nu atunci. Creatia e un lucru frumos, Realitatea de azi n-are nimic, absolut nimic in comun cu cea pe care am facut-o noi pentru ca n-ar avea cum, nu (mai)  e o televiziune de nisa, ea cu ea insasi si greierii de la Rosal, dar si pentru ca nu mai sunt oameni(i) care sa vorbeasca despre asta; cu mici exceptii.

Curge timp. Curg ani.

Am plecat. M-am intors. Am ramas dus.

G

One thought on “Ani

  1. Buna seara,
    Ma iertati ca va deranjez dar vin cu rugamintea la d-voastra sa sustineti proiectul pe care l-am inceput “Sa fim oameni…”.Doresc sa puneti un banner pe blogul d-voastra.ca sa putem ajuta oameni care are nevoie de noi.http://safimoameni.blogspot.com/
    Va multumesc pentru intelegere!
    Impreuna putem schimba vieti
    Atept raspunsul d-voastra la pagina de e-mail placintavlad@yahoo.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s