In cautarea unui Mesia

Sunt cateva adevaruri fundamentale. Primul dintre ele ca nu exista adevaruri fundamentale; existenta lor face deja sa nu mai fie fundamentale, ci de fapt o forma de credinta. Or adevarul este, nu fiinteaza. Fiintarea deja il transforma intr-un simbol.

Adevarul e ca aseara am descoperit o noua particula a lui Dumnezeu intr-o discutie despre un trup. Un trup mic, casectic, conectat la aparate. Acum nu multa vreme acelasi trup mergea pe aleile spitalului intr-o uniforma mov, avea un stetoscop de care statea atarnat un iepuras, diversi dansii in sube imputite, nadusite, alergau cu privirea bovina, injectata, intre o cladire sau alta si cand o vedeau iesea din dansii toata furia, neputiinta, disperarea. Si ea ii mangaia, le vorbea frumos, ii ajuta, ii indrepta, stia. Stia ca naduful, si sudoarea, si furia sunt dintr-o frica abisala, cum ca-si vor pierde copilul printre cercevele si scari, culoare si usi, spirturi si tifoane. Impresia pe care o aveam indubitabil, la plecare, e ca femeia asta isi stie nu doar treaba dar mai are si-un motiv adanc, de taciune, pentru care face ce face.

L-am descoperit, mai tarziu, cand intr-o buna dimineata m-a sunat, plangand, ca ea se omoara. Implinea o varsta rotunda, facuse tot ce putea in cariera, era in varful piramidei lumii, americanii ii voiau lucrarile, francezii o rugau sa isi publice studiile dar ea, ea ajunsese la un capat de drum. Nu mai putea. Mersul la spital deja nu o mai motiva, pogromul medicilor inceput in urma cu doi ani o uzase ingrozitor si silnicia romaneasca in costum Boss o tragea, din ce in ce mai des, catre amintirile urate ale copilariei. Copilarie de care a inceput usor usor sa vorbeasca.

Groaznic loc. Odioasa poveste. Am stat, am scris, am auzit. A luat mult, cateva luni, sa despicam ce era de despicat, sa privim ce era de privit, dupa unele intalniri ma suna sa ma intrebe daca mai am timp saptamana respectiva si eu spuneam nu. Nici nu aveam, nici nu vroiam sa-mi fac. Imi spuneam ca poate marea greseala pe care o fac intervenantii e sa se grabeasca, si ea stia asta ca doar si ea era intervenant. Chiar imi marturiseam, multumit in sinea mea, ca intalnesc matur, cu bine, aceasta tendinta fuzionala a ei, si ca usor usor construiesc un tata bun, pe care nu l-a avut, si un Self bun, care nu o obliga pana la epuizare sa faca bine, sa salveze vieti, sa intre in malaxorul oamenilor destituti care pe-o usa intra cu un copil mort si-apoi, cu el inviat a treia zi dupa Scripturi, vin si intra pe-o usa cu un (alt) copil mort. Si era bine.

Cand a sunat telefonul, la sfarsitul verii, priveam o apa verde, foarte verde. Pietricelele mici de pe talpi ardeau, gadilau, stateau lipite ca pe o piele de soparla. Un om plangea. Un om plangea in telefon si-mi spunea ca nu e drept, ca e terminat. Ea se simtise rau in ultima vreme, o durea foarte rau un picior; pana la urma s-a lasat convinsa sa faca un RMN care a aratat ca nu mai avea o buna parte din osul iliac. Cel ce plangea stia, si la randu-mi am stiut ce inseamna asta. Urma sa ma intorc din concediu si sa reiau discutiile cu pacienta mea, halatul mov cu stetoscop cu iepuras, dar nu despre trecut, ci despre prezent si despre viitorul imediat, despre cat de scurta devenise, brusc, viata, si da, la intrebarea ce fac eu acum ca am implinit 50 de ani raspunsul cinic venea, inevitabil, ca acum am sa mor. De ce acum? De ce asa? De ce ei? Buclucas, printre faramele absurdului se ivea, stralucitoare, particula lui Dumnezeu, ironia povestii incepute prea tarziu, terminate prea devreme.

De atunci nu am mai vorbit decat prin telefon, mesaje, ganduri. Au fost sedinte de radioterapie, a fost chimioterapie, a fost tratament cu accelerator de protoni, varful-farfurilor, a fost genotipare, a fost fenotipare, au fost niste evrei care traficau tratamentele astea de zeci de mii de euro ora de speranta. Si abisul, nebunia de lapte si prea mult calciu, pierderea corpului, sublimarea constiintei. Ultimul mesaj, ironic, a fost ca “nu ma simt prea bine”. Anterior vorbisem, amuzant, de ce-o fi insemnand sa “mori bine”, si dezbatusem cu mult aplomb ca probabil in Romania traditia face sa mori rau, cu lacrimi, cu urlete, cu smulsul parului din cap si scrasnitul dintilor. Ii era frica. Si mie mi-ar fi, i-am zis, nu moartea e grea ci muritul. Ma doare, spunea, stii uneori durerea e atat de intensa incat nu pot decat sa fiu furioasa si sa caut, obsesiv, un motiv, si stiu motivul si stiu cauza, si tot nu-mi explic. Nu e importanta explicatia, spuneam, importanta e trecerea momentelor, importante sunt lucrurile, adevarurile care inca nu fiinteaza, important e sa iti inveti copilul si aceasta ultima mare lectie. Care? Muritul bine, moartea e doar o trecere catre nimic. Amuzant, ii spuneam, ar fi sa ajungi de partea cealalta si inca sa te mai doara, iti dai seama ce porcarie ar fi? Si sa cauti un impiegat cu coasa sa-i arati obrazul, prietene ai zis ca asta imi rezolva problema ce se intampla?

Ce se intampla?

Intr-o noapte inima s-a oprit. A fost nevoie de mult timp sa reinceapa sa bata, mai mult decat ar fi putut, vreodata, creierul ei sa indure. Si din halatul mov, si stetoscopul cu iepuras, a ramas doar o carcasa mica, niste tuburi, cifre pe un monitor si halena uscaciunii gurii care nu va mai sti vreodata apa. Despre asta e viata? Despre un sange care curge, un puls care bate, un ochi deschis si muschi miscandu-se, ritmic, intr-o parte sau alta? Raspunsul e obligatoriu nu. Viata a plecat. In pat, printre perne, o coaja de nuca si rugamintea unui nu va uitati, nu ma uitati.

Timp de-o viata aceasta femeie s-a aflat in cautarea unui Mesia propriu, o apa care sa-i spele rusinea, palmele peste obraz, abuzul, bataia de joc a unor parinti dementi, brutali, bolnavi. A daruit a doua oara copii unor oameni care poate nu-i meritau, asa cum si parintii ei n-au meritat-o pe ea dar fatalmente le-a fost data. Nu cred intr-un spatiu autentic in care drept-credinciosii se odihnesc dar, in fata pierderii iminente a acestui om, vreau sa fac, in mintea mea, un Rai in care sa ma pot intalni cu ea, ocazional, sa ne amuzam de pierzania vremurilor, de frumusetea celui vindecat, de instrumentul acesta frumos care ni s-a dat, abilitatea de a ajuta oameni.

Lui i-am spus, intr-o seara, ca singurul meu mare regret e ca am inceput prea tarziu. Mi-a replicat ca nu, ca probabil daca n-am fi inceput ea n-ar fi facut nimic, si-atunci probabil ar fi murit mai devreme. Ce e timpul, ma intreb? In dimineata asta, imi spun, e o cautare. Si cand ai gasit, se opreste.

G

Advertisements

3 thoughts on “In cautarea unui Mesia

  1. incredibil…
    mereu rândurile tale mai rău mă încurcă decât mă lămuresc, însă aşa o fi viaţa, mai rău te încurcă decât te lămureşte. sunt nişte părţi din viaţă rândurile tale
    astea m-au adâncit mai rău în mine, printre valenţele de-o fi bine lucru’ ăsta, de-o fi rău…
    oricum, cutremurător aşa

    unii oameni caută Mesia, constanta asta tânjire, ca să nu ne oprim, să înaintăm mereu, nemulţumirea asta ne face să mergem mereu mai departe? Mesia poate să fie un confort, sau râcâiala aia interioară care te face să nu te opreşti, c-aşa e biologic firesc, sau poate fi un ideal, ca-n toate filmele care spun poveşti de iubire. ce vreau eu să spun este că nu ştiu ce este Mesia. tu ştii?

  2. Pingback: Dezlegarea dedicatiilor « (b)Arca lui goE

  3. Pingback: Dedicatii de sfârsit de an « (b)Arca lui goE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s