E pur si muove

Acesta este un text pe care l-am inaintat redactiei EvZ pentru a fi publicat. Il consider mai mult decat un drept la replica, il consider o chemare la bun simt.

 

Randurile care urmeaza fac referire la articolul recent din Evenimentul Zilei „Despre pacatul sinuciderii” semnat de Florian Bichir. Le scriu nu ca unul amator de-a critica „pravilele” practicate de religia crestina ortodoxa in 2011, ci ca suicidolog, adica psihiatru cu supra-specializare in comportament suicidar. Imi asum o pozitie de expertiza si sunt pregatit sa elaborez pe marginea fiecaruia dintre argumentele pe care le prezint in urmatoarele, daca va fi nevoie.

Sa clarific, avant la lettre, motivatia de-a combate formula sinucidere = pacat. Ofertantul de religie spune asa: Dumnezeu a dat suflet omului, Dumnezeu a dat viata, omul nu are dreptul sa o ia, este stipulat in regulamentul X, Y si Z de catre autoritati incontestabile, adica Iisus Hristos si Dumnezeu insusi prin Decalog. Mai mult, lucru mentionat de domnul Bichir in articolul sau, animalele nu se sinucid, dovada ca doar omul, care poseda suflet, este „tentabil” de acest pacat caruia ii pica prada. Dincolo de retorta implicita propozitia comporta o doza de adevar, dar si de absurd. Suicidul dintr-o perspectiva cognitivista, adica a mortii planificate de propria mana, presupune o abilitate de a avea in „interiorul” mintii o apreciere asupra ce inseamna viata, „darea” si „luarea” ei. Or un oricare animal, cu exceptia omului, nu poseda o teorie a mintii atat de elaborata incat sa isi defineasca viata ca obiect abstract, si deci luarea si darea ei.

Pe de alta parte, omul impartaseste toate genele lui, tot materialul lui ereditar, cu oricare alta fiinta vie intr-o masura oarecare si deci partajeaza si o „bucata” de suflet cu restul vietatilor. Daca spui ca „doar” omul are suflet, adica univers interior abstract, adica o minte in minte, dar doar omul, te afli deja intr-un loc periculos pentru ca asta inseamna ca un caine, sau o pisica, sau o ciocarlie nu au deloc suflet, si atunci de fapt lipsa sufletului lor prilejuieste absenta suicidului; carevasazica si omului, daca i-am „lua” sufletul, l-am vindeca de suicid caci n-ar mai avea ce ucide.

Dincolo de argumentul epistemologic vine insa si cel cronologic. Pravila de la Targoviste sus invocata de domnul Bichir si des intalnita mai ales cand religia e chemata sa remarce despre comportament suicidar, dateaza de la jumatatea secolului al XVII-lea, mai exact 1652. Un reper istoric rezonabil pentru a plasa un astfel de codex in starea Europei la acea vreme este probabil Galileo Galilei, care murise cu 10 ani inainte; cu alti aproximativ 10 ani inainte avea loc legendarul dialog cu Inchizitia in care i se cerea sa admita ca Pamantul, si nu Soarele, stau in centrul Universului creat de Unul Dumnezeu la care Galilei raspunde, exasperat, e pur si muove, adica „si totusi se misca”, adica Pamantul totusi graviteaza in jurul Soarelui, si nu invers!  Putem admite ca intr-o astfel de configuratie a lumii sinuciderea, luarea vietii, tradarea legamantului cu Divinul, nu poate fi explicata intr-o altfel de nota decat cea religioasa, in care suicidul este sacrilegiu si deci merita pedeapsa cea mai severa. La epoca respectiva, cu aproximativ 200 de ani inainte de Philip Pinel si primii muguri ai psihiatriei, 200 de ani inainte de primul manual de psihiatrie romanesc scris de Alexandru Sutzu (Soutzo), 250 de ani inainte de Marinescu si seminala lui coloratie argentica pentru tesutul nervos, este rezonabil sa gandim ca paralela suicid = pacat se impunea ca cea mai plauzibila explicatie inafara uneia mai adecvate.

Suntem in 2011. E vremea unei explicatii mai potrivite. Cred ca Biserica Ortodoxa Romana are oportunitatea sa priveasca evidentele. Cred ca practicantul de credinta are prilejul sa evalueze realitatea si, in masura in care realitatea ii ofera un raspuns mai bun decat cel original, sa il admita.

Suicidul este o boala. Ca anumite boli inca pot fi considerate pacate de biserica nu caut sa dezbat aici, vreau doar sa prezint evidente pentru anterior numita afirmatie.

O boala recunoaste cateva caracteristici esentiale. In primul rand e vorba de manifestarea ei care e relativ stabila de la individ la individ; simptomele seamana intre ele; se deosebeste prin granite relativ clare de „alte” boli cu care se poate afla, sau nu, in asociere; are o reprezentare intr-o populatie geografica pe axele de timp si spatiu; si  poate cel mai important, este tratabila si/ sau curabila.

In reprezentarea unui model de suicid ca boala probabil primul mare adevar e ca suicidul este o afectiune in buna masura genetica. Evidente despre un astfel de adevar incep acum 25 de ani in munca lui Jan Egeland cu familii Amish in America de Nord. Egeland a observat ca printre minoritarii Amish, populatii inchise genetic, in care membrii nu se casatoreau cu „straini” si deci pastrau un bazin genetic stabil de-a lungul a 5 – 6 generatii anterioare, suicidul nu era un fenomen sporadic, ci „agrega” in familii. Aceasta agregare familiala facea ca riscul de sinucidere a unui progen cu un parinte suicidar sa creasca, exponential, cu un factor de multiplicare de 4 – 5 ori. Aceasta calitate era independenta de practica laica si/ sau religioasa a adultilior Amish, crestini mennoniti a caror organizare – si aici ma intorc la pravila de la Targoviste – dateaza de undeva din aceeasi  perioada.

Evolutia cercetarii in genetica psihiatrica a explodat odata ce Mary Asperg a aratat, la cativa ani distanta, ca in lichidul cerebro-spinal al persoanelor moarte prin suicid exista niveluri scazute ale unui produs de metabolism al serotoninei. Pentru prima oara, dupa munca lui Egeland, cineva facea trecerea de la o ipoteza ca suicidul e o boala genetica la un posibil mecanism biologic care sa explice o astfel de agregare. In interiorul a 10 ani, in perioada 1990 – 2000, literatura a beneficiat de o crestere exponentiala a analizelor genetice pe acele structuri responsabile de sinteza, si metabolizarea monoaminelor (adrenalina, dopamina, serotonina). Toate au aratat ca in creierul persoanei care se sinucide exista o anomalie genetica semnificativa, omniprezenta, in gene responsabile de functionarea lobului frontal & temporal care genereaza alterarea dispozitiei, tulburare de somn, comportamente impulsiv-agresive pe termen scurt si exitus prin autoliza, adica tentativa de sinucidere. Acest model teoretic a putut fi replicat in conditii de laborator si extins, in ultima decada, si la alte componente ale functionarii creierului, anume sistemul glutamatului si al poliaminelor.

Laboratorul din care fac parte, Grupul McGill de Studii asupra Suicidului (MGESS), din cadrul Universitatii McGill, Montreal, Canada, este unul dintre cele cinci agreate  pe mapamond de Organizatia Mondiala a Sanatatii pentru elaborarea unei intelegeri sistematice asupra bazelor neurobiologice ale suicidului. In ultimii 10 ani Grupul MGESS a publicat peste 150 de articole in jurnale de prestigiu in care am aratat ca a) 95% din persoanele care se sinucid sufereau de o boala psihica diagnosticabila la momentul decesului; b) virtualmente toate persoanele moarte prin suicid aveau o dereglare in functionarea genelor pentru serotonina, adrenalina, dopamina, dar si altele cum ar fi gene pentru leptina, pentru receptorul pentru corticotrofina, gena trkB implicata in influxul de calciu rapid astrocitar, sau SSAT, responsabila de moartea prin apopotoza a anumitor celule, c) mecanismele cele mai probabile prin care suicidul se transmie pe verticala, la copil, sunt legate de trasaturi impulsiv-agresive si rigide cognitiv; acestea la randul lor sunt determinate de reactivitatea la stress a individului respectiv.

Foarte important, toate aceste elemente apar independent de alte boli psihice si/ sau fizice, de etnie, rasa, orientare politica sau religioasa. Varietatea prevalentei suicidului in diferite populatii, de la foarte rar cum e la populatiile meridionale la relativ des cum e in populatiile ugro-finice (Ungaria, Finlanda), tine de expresia acestor gene in aria respectiva.

 

Nu ma astept ca Biserica sa inteleaga, pe nemestecate, ce este acela un polimorfism al transportorului pentru 5-hidroxi triptamina. Nu ma astept ca Biserica sa inteleaga ce inseamna neuroticism. Ma astept ca Biserica, intr-o epoca departe de Evurile Negre, sa-si reciteasca acele pargrafe de pravila care sunt rusinoase prin ignoranta lor, prin cruzimea pe care o arunca in randul unora pe care-i imparte la mijloc, sau la margine de cimitir. Devreme ce „boala mintala” este o scuza pentru suicid, dar suicidul e pacat, hai sa admitem ca suicidul este o boala mintala si sa ii ingropam pe acesti oameni dupa buna lor contributie la comunitatea din care au provenit, nu ca pe niste ciumati. Imi pare ca suferinta, stigma, indepartarea supravietuitorilor din comunitate prin atitudinea ostila a Bisericii e o ignorare formala a realitatii de care am adus aminte, punctual, in cele de mai sus. In Romania, in fiecare an, se sinucid aproximativ 3000 de persoane. De-a lungul ultimilor 20 de ani de libertate sansele sunt ca au murit, prin suicid, cam 60 de mii. Fiecare din acesti oameni avea o familie care, in medie, numara 6 – 8 persoane. O jumatate de milion de oameni, in Romania, in ultimele doua decade numai, au fost afectate de suicidul cuiva drag.

In parcursul unei vieti aproximativ 75% din populatia sanatoasa se va gandi cel putin o data la sinucidere. Unul din 10 oameni va incerca, cel putin o data, sa se omoare. Suicidul este prima cauza de mortalitate prematura a omului tanar, a adolescentului. Calea finala catre suicid, depresia, afecteaza una din 3 persoane! Aceste cifre cu siguranta nu erau cunoscute la anno Domini 1600, dar sunt cunoscute acum. Ce va face BOR cu astfel de evidente? Cui le va lasa? Imi pare o impunitate cel putin la fel de mare ca cea care l-a fortat, pe Galilei, sa exclame „e pur si muove”. Asemenea am sa zic si eu despre o boala numita suicid, si totusi exista.

Gabriel Diaconu, MD, psihiatru, investigator asociat McGill Group for Suicide Studies, Membre associe CRISE (Centre de Recherche sur le Suicide et Euthanasie), lead analyst UNICEF.