O sarlatanie

Probabil n-ar fi trebuit sa ma incrunt la domnul Ursu. La urma urmei domnia sa juca acasa, si-si facea meseria. Poate ca l-am si vexat, pe undeva, sustinand ca televiziunea e un catalist de intoxicare. S-o fi suparat, nu stiu, in schimb am plecat plin de dezgust. Dezgustul continua.

Caramitru s-a retras demult, acum l-au scos la incalzire pe rezerva Hossu; ca de obicei misteriosul Sorin Rosca Stanescu apare la momente oportune sa lanseze diverse soparle, vorba lui Caragiale; misticul religios, rasputinul liberal Mircea Diaconu evoca blestemul de-a ne apuca “din 20 in 20 de ani” pofta de rascoala (sa intelegem, deci, ca ne vedem din nou peste 20 de ani?), si serafimul Roman conduce, hitru, discutia catre cele 15 minute ale gloriei sale, decembrie ’89. Sa fie posibila, in 2012, o atare sarlatanie? Am spus, mai devreme, ca pe buza extinctiei miscarea va escalada in violenta si va aparea un martiriu de care e nevoie. E nevoie pentru perpetuarea iluziei de fronda; acesta nu e un gest impotriva stabilimentului autentic, ci un exercitiu butaforic, unul care prilejuieste un perfid joc al timpilor narativi. Dintr-o data actualul presedinte “devine” nu doar un dictator, cat unul univoc responsabil de decaderea unui popor; multimea sta intr-o stare agentica in care insista ca “stie”, nu mai exista indoieli exista certitudini, si in ciuda evidentelor tot epansamentul se scufunda in marasm.

Orbi?

Evident. Nu mi se intampla des, in ultimii ani, sa imi fie rusine ca am fost prezent la o plastografie. Azi mi-a fost. Continua sa imi provoace un resentiment nu posibilitatea ca manifestatiile din piata Universitatii vor involua in violenta, nu posibilitatea naiva ca  – vorba Leliei Munteanu – viermii trec in crisalida catre o noua specie de fluturi, nu, resentiment imi provoaca sistemul de organizare psihotica sociala, gandirea magica, trimiterea la momente glorioase si traume dureroase deferite din nou, fara pic de rusine, de oameni care ar trebui sa stie mai bine. Oare chiar nu i-a invatat nimic experienta ultimilor ani? Si poate spune cineva, de la domnul Ursu la onorabilii lui superiori ca nu spera in macar o victima umana, un mort acolo, un calcat in picioare, un batut, un tortionat, un Christ de afisat ulterior ca mijloc votiv pentru mase la fel cum Goebbels, pe vremuri, folosea diversi anonimi pe post de “eroi de propaganda” in Sturmer?

Ce stiu eu e ca nu e loc de bun simt, de o rezonanta a istoriei si-a corelatelor ei cand lasi loc isteriei si obsesiei bolnavicioase, patologice, cu “schimbarea”, cu “demisia”, cu demoniaca stapanire (vezi raptusul de azi al lui Gheorghe Zamfir, un excelent naist dar altfel un mistic khlystic al Romaniei contemporane). Asta, si senzatia domnilor prezenti la intalniri ca pot sa reprezinte si, obligatoriu, opinia celor absenti ma face sa-mi iau, discret, jucaria inapoi si sa tac. Acesta nu e civism. Aceasta nu e schimbare. Aceasta este o psihodrama care, folosind mijloace de manipulare, simuleaza o “noua” revolutie. Qui prodest? Cui ii foloseste? Cui ii beneficiaza o stare de psihoza paranoida colectiva, senzatia ca “tiranul” se intoarce din morti? Si ce parti prix avea domnul Ursu cand s-a uitat uimit la mine ca si cum ii furasem surpriza noptii care urma sa vie….

G