Creatie

Acesta este un text gandit , in interiorul mintii mele, despre argumente pentru care gandurile mele sunt chiar “ale mele”. Sansele sunt, incep prin a spune deceptionat, ca foarte putine imi apartin cu adevarat. In baia sulfuroasa de informatii care imi trec in fiecare nanit de secunda prin analizorii periferici se afla virioni, meme, fraze gata formate, gandurile “altora” (cel mult), sau gandurile nimanui, niste mutatii pe telefonul fara fir, asa-zisele evidente (statisticile, cercetatorii britanici, ipotezele, profetiile, opinia vreunui pundit etc); mai adauga la asta sursa educationala care m-a obligat inca de la inceput sa tin mine nume, referinte, citate, “cuvinte alese” cum ar fi vesnica poezie a copilariei mele: Un tigan urat si negru cum e tuciul de caldare se plimba cu puradelul amandoi pe-un cal calare. Acest “pe-un cal calare” suna foarte interesant, sau cel putin mie mi-a sunat interesant de prima oara cand mi-a fost dat sa-l aud. Am zis ca iau de bune multe lucruri la inceput, probabil ca le-am si luat. Cu siguranta oamenii aia mari au dreptate, Newton, Hubble, Platon, Leibniz, cu siguranta Balzac a fost o influenta, indubitabil am renascut prin Dennett si Hofstadter. Dar ei? Si ei i-au avut pe newton-ii, si hubble-ii, si platonii si leibniz-ii lor.

Nu cred in Creatie nici macar metaforic. Nu cred ca primul sapiens a avut o structura a constiintei care sa o aproximeze pe-a mea si totusi, cand vad ocrul, si mainile imprimate pe peretii magdalenieni, zeci de mii de ani mai tarziu, sunt atras intr-un vortex a propriilor mele origini. Pe cine “citea” omul preistoric? Cui ii apartinea ? Si cat din ce mi se intampla mie astazi i-ar fi accesibil in interiorul unei minti? Daca nu sunt cuvinte, si el nu le-a avut, cum am putea comunica? In revansa, cat din gandurile primilor oameni au reusit sa supravietuiasca? Cine sunt crocodilienii constiintei? Poate un prim atavism e tot ce tine de culori, caldura, foc, forte elementale, apa, pamant, marile cicluri ale anului, lumea primordiala a doi e mai mare decat patru. E greu de crezut ca n-au fost victime prostesti ale lipsei unor astfel de ganduri; scena legendara din Indiana Jones in care un sikh agita un iatagan in fata lui Indy doar pentru a fi impuscat subsumeaza tot ce e de discutat vreodata aici (Spielberg a avut un pragmatism care tine de propria-i susa genetica, la fel ca si Allen, Gerschwin s.a.m.d.).

Cred ca si in mintile noastre au loc astfel de scene; suntem atrasi de strapungerile constiintei colective, de scurtaturi, de toate acele lucruri care ne faciliteaza o forma de lene a mintii, noi cu incalzirea noastra centrala, cu ciubotele noastre hidroizolante, cu prognozele noastre meteo, cu codurile noastre de culori, luate de-a valma si inghite intregi, hapuri pentru minti suficient de pufoase incat sa scuipe, mai apoi, pe de-a gata, calupuri intregi de discurs, de ideologie, de Weltanschauung, sustinuta a fi adevarul. De unde-l stii? Pai  – spune o melodie de la Semnal M, intr-o nu stiu care seara, intr-o nu stiu care vara…

Nu, nu o sa reinventam roata. Eu sincer vroiam, cand am ajuns pe acoperisul lumii mele profesionale. Inca mai vreau, e probabil motivul pentru care am ales sa fiu, pe undeva, dizident, am ales sa nu mai fac cercetare “mainstream”, de-aia de apare in jurnale pompoase, citite snobic de oameni care sunt aidoma lobotomizati de propria-le auto-suficiente, de-aia fac lucruri care-mi pare mie interesante, curioase, ma uit la stress post-traumatic, ma uit la cazuri “misterioase” pentru care DSM-ul, sau ICD-ul, sau OMS-ul n-au inca nume, ma imbai in incertitudine si in acel spatiu de granita unde incep sa-mi vad, mai bine, propriile-mi ganduri, ce ramane dupa ce-am uitat orice altceva.

Pentru a-ti insusi noutatea creatiei ai nevoie de o buna doza de nebunie, sa iesi din cutia neagra (vorba lui Kuhn), sa spargi barierele, sa te lasi dus de mareea lui “dar daca”? Ma refer indeosebi la faimoasele “credinte irationale” (spre deosebire, nota bene, de cele “rationale”, sic!) cum ar fi de exemplu ca “orice e posibil”. Imi aduc aminte de Steinhardt si de faimosul lui “imposibil posibil si imposibil imposibil” si-mi dau seama ca asa ceva nu se poate. Exista lucruri nepermise in Multivers si nici macar in teorie nu-mi pot cuprinde mintal o situatie in care sa ai un loc unde totul e permis (prin definitie n-ar putea fi un “loc”, nu?).

Apoi e faimosul deja-vu/ deja-vecu. Pentru omul care traieste asa ceva poate fi o realizare intens spirituala, familiaritatea inunda mintea, asta daca e un deja-vu frumos (cum e un trip pe LSD, de exemplu, sau pe ciuperci). Dar am pacienti care nu-si doresc momentul cand mintea le joaca ultima festa, acul sare si o microsecunda mai tarziu vine din nou aceeasi realitate, o reluare dintr-acelasi unghi, nu e nimic nou si totusi…ca si cum ti-ar fi scapat scena prima oara, nu e un refren pe care-l auzi de mai multe ori pentru ca, precum intr-un efect Doppler, iese-intra in campul de constiinta. E suficient sa te bage in sperieti, printre lucrurile cu adevarat puerile pe care le are omul e saracia mijloacelor prin care sa-si monitorizeze starea interna a hard-ului / soft-ului. Da, avem inflamatie, avem secretie si excretie, avem minunata, dulcea-amaruia durere, dar hai, impacheteaza gandul asta, “acum gandesc cu cortexul frontal dorso-lateral stang)….pauza semnal. De ce, de ce nu-mi vad creierul, de ce mintea mea nu contine informatii despre inima stanga, sau despre coada pancreasului, despre iesirea in duoden a coledocului sau despre rata de filtrare urinara? Evident, pentru fiecare dintre toate aceste lucruri, si chiar mai in detaliu, exista cod, cod scris, ordine, disciplina, echilibru (homeostazie), dar nu gand. Pot sa reinventez gandul despre inima cand invat despre ea, pot chiar sa imi imaginez cand, scriptic, cineva spune ca “avea inima in gat” ca ii urcase, periculos, intr-acolo, sau cand altcineva sustine ca are “un gol in stomac” sa vizualizez un gol unde-ar trebui sa-i fie punga gastrica.

De cand practic meseria mea mi-am vizitat mintea in locuri pe care nu le stiam existente, sunt nemaipomeninte macar pentru faptul ca nu sustin bariere morale, impedimente personale, granite sau limite de circulatie. Credeam, copil fiind, ca am o vointa si intretineam certitudini despre lume, despre lucruri, despre bine si rau pentru ca mi-era simplu, era legea Marilor din viata mea, traiam adevarul prin increderea in imuabilitatea, in deitatea lor. Zeii mei n-au murit, crescand. Si nici eu n-am devenit obligatoriu unul din ei (desi cochetez cu abilitati demiurgice cand ma chinui sa-l invat pe fiul meu sa spuna Elefantel si Rata (din care lui ii iese, triumfator, “ahtza”). Mi-am inteles aroganta goala si-am lasat-o la o parte iar azi imi desenez mintea ca pe-un camp pe care Arendasul a oranduit recolte, intr-un an grau, intr-un grau porumb. Mintea mi-e un continuum spatiu-timp in care cresc semintele unei culturi prezente, trecute si proto-viitorului. Nu, nu mi le insusesc, tu nu citesti obligatoriu gandurile mele desi, musai, aceste cuvinte vor lasa o urma cat de cat aparenta prin mintea ta, si-a ta, si-a ta, si-a lor, iar asta imi pare cat se poate de aproape de un miracol.

G

Advertisements

4 thoughts on “Creatie

  1. Ceeace im da dreptate….scrii dar refuzi sa raspunzi…urlii dar vrei sa nu fii auzit…mutsunake…nu esti ceeace vrei sa fii…

  2. @dupatimp: faptul ca imi rezerv dreptul de-a nu comenta nu iti da, obligatoriu, dreptate. Nu esti nici primul, nici ultimul comentator care va fi trecut pe-aici doar ca sa lase o urma fada de nevoie de validare. Apreciez ca imi citesti textele, nu le scriu pentru a le supune unor critici, insusi sistemul de rating nu-mi apartine si sincer nu-mi spune nimic. Scriu pentru ca vreau, pentru ca pot, si pentru ca aleg un timp in care sa fac asta. Nu e nici pentru mine, nici pentru cei care citesc, ci pentru scris insusi.

    G

  3. pai, cand citesc si las comentarii, dar nimeni nu raspunde am un sentiment de abandon, ca si cum as saluta si nu mi s-ar raspunde…am un blog pe care nu-l citeste nimeni(pe buna dreptate) dar daca ar lasa cineva vreun comentariu as raspunde…

    imi pot da seama ca crezi ceeace spui(chiar si lucrurile cu care n-as fi deacord nici moarta)si sincer imi plac multe lucruri pe care le spui(si am refer si la cateva fragmente de interviu vazute pe net), dar lasa un sentiment sufletesc de raceala daca esti unidirectional(numai de la tine la cititori) si e pacat…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s