Stau si ma intreb uneori, cand mi-aduc aminte de M si de momentele ei de luciditate in lunile dinainte de-a muri, daca exista vreodata un deal de devenire pentru cultura mediatica romaneasca. Cred ca, in 3 ani de zile, am scris peste 100 de articole pe sanatate mintala, au fost zeci de aparitii TV, radio, intalniri cu diversi reprezentanti media, facut lobby, publicizat si popularizat psihiatria asa cum m-am priceput eu mai bine. Unde mai pui ca, de 6 ani pe acest blog, scriu si iar scriu, uneori reusesc sa raman coerent pana la sfarsitul textului, alteori o iau pe aratura dar, totusi, inevitabil, scriu.
Un articol, deunazi, de pe website-ul Antena 3 n-a reusit, culmea!, sa-mi iste un mic atac de furie cand am vazut scris, negru pe alb, “medic psiholog” cat m-am innegrit, de dimineata, cand am cititi declaratia PSIHIATRULUI Malinei Olinescu dupa audieri ca, desi suferea depresie cu elemente psihotice aceasta doamna, pana la urma, a “reusit” sa se sinucida.
Si m-am cutremurat.
Sunt la curent cu faptul ca o buna parte din colegii mei de breasla au o atitudine cinica, fatalista si pana la urma prost informata despre suicid cum ca e un tobogan pe care daca ai alunecat pana la urma “tot acolo ajungi”. Asta i-au invatat inaintasii lor, asta practica. As vrea sa le impartasesc un pic din experienta mea personala nu doar ca suicidolog, ci ca psihiatru care are, in parcursul ultimilor ani, probabil undeva la nord de 50 depacienti cu tentative de suicid/ idei de suicid tratati, unii dintre ei inca in grija mea la acest moment.
In primul rand suicidul nu e o reusita, ci e un esec. Acesti oameni mor pentru ca esueaza in a-si mentine rezilienta si motivele pentru a ramane in viata; sinuciderea survine unei detrese extreme la un moment cand barierele naturale ale drive-ului de supravietuire se intalnesc cu dizolvarea fricii de moarte. Suicidul, ca orice boala, sufera un gradient de severitate la capatul careia se afla decesul, moment la care comportamentul suicidar devine letal. Cum isi imagineaza stimatul meu coleg ca putem vorbi de o moarte ca o reusita? Vorbim de cineva care moare de cancer ca “i-a reusit cancerul?” Sau cand cineva face un stroke ne referim la paralizie ca o forma de succes? Nu. Si-atunci ma astept ca cel putin scriptic, semantic, formal, verbal indivizii care isi asuma aceasta pozitie formala de intervenant sa aibe un minim de limita a limbajului. In acesti 3 ani nu a murit prin suicid nici unul dintre pacientii mei. Evidentele arata ca 7 din 10 oameni se gandesc cel putin o data la suicid, in viata lor. Cam 1 din 5 se gandesc cronic la asta, cam 1 din 10 vor incerca cel putin 1 data in viata si cam 1 din 50 dintre acestia ar putea la un moment dat sa moara din cauza acestei afectiuni. Carevasazica exista in revansa 49 de oameni care reusesc sa ramana in viata, exista 99 de oameni care nu vor incerca sa se sinucida in pofida ideii de a muri care poate fi croonica si-asa mai departe. Avand acest defect in observarea problemei sfarsim prin a vedea, fatalmente, suicidul ca o problema fara rezolvare si eu stiu ca nu e asa.
Pacientii mei suicidari sunt oameni cu nevoi speciale. Eu stiu, in relatia mea profesionala cu ei, ca spre deosebire de un pacient non-suicidar sunt oameni pe care merita sa-i sun eu, sa n-astept sa ma sune ei. Stiu ca depresia lor trebuie tratata viguros iar chestiunea impulsului de-a-si face rau discutata asa cum discuti consum cu un toxicoman – fara parti prix, fara perdea, fara o judecata morala. Fiind deschis in fata optiunii suicid rolul meu ca medic e sa facilitez optiunile alternative. Nimic din baza de evidente nu arata ca o interventie principiala (suicidul e rau) nu a contribuit la prognosticul pe termen mediu/ lung; intr-adevar, niste bune obiectii morale fata de suicid ajuta individul sa-si construiasca un set de reguli interne care-l mentin in campul magnetic al interventiei, il mentin inserat, il mentin aproape de familie, de prieteni, de obiecte relevante pentru sufletul lor.
Adevarul sumbru este ca ce omoara multi oameni care sufera de suicid e proasta pregatire a medicului sau psihologului sa-i asiste prin detresa lor. Devreme ce primul mare impediment e pentru acesti oameni sa recunoasca trasaturile unice de boala ale suicidalitatii majoritatea dintre ei vor vedea o “depresie” sau – si mai rau! – mijloace de manipulare deci cel mult o tulburare de personalitate (vezi “borderline”). Or ambele sunt grave greseli de strategie caci pana si borderline-ii stim (de la amicul meu McGirr care a demonstrat asta elegant intr-un design transvarsal de tip grup vs. control dublu) ca exista, in aceasta populatie, un exces de suicid completat dincolo de amenintarile cu suicid sau cazurile de auto-vatamare deliberata, cronica.
Mai mult, tratamentul functioneaza. Niciodata nu mi s-a intamplat ca, daca am tratat depresia si daca am ajutat personalitatea individului sa dezvolte abilitati mai bune de-a se integra in mediu sa raman cu suicidalitatea lui nerezolvata. Suicidul virtual NU se intampla inafara detresei lucru care pare ca nu izbeste mintea nimanui ca fiind relevant, sau cumva posibil de atins odata ce pui in practica un program sistematizat de interventie.
Revenind la mass-media, experienta ultimilor 3 ani arata ca, departe de-a avea macar o umbra de initiativa in educarea omului de rand in raport cu ce inseamna comportament suicidar (cu cateva exceptii notabile), presa e un fel de necrofag care vine in urma catafalcului si dramatizeaza, isterizeaza, contamineaza mintea unei colectivitati cu prezentarea grotesca, filigranata a unui suicid. Simturile deja abrutizate ale masei de cititori au nevoie, ca in cazul oricarei alte adictii, de o doza semnificativa de violenta de mesaj, de lucruri pentru care diversele trusturi/ institutii se intrec in mare parte pentru-a obtine acea exclusivitate a scabrosului pana intr-atat incat, la final, pe mainile lor (vezi epidemia de suicid de la Targu-Jiu de anul trecut) se va fi aflat cel putin O moarte inutila, data de contagiune, data de propagarea (asa cum s-a intamplat in cazul Madalinei Manole) metodei de suicid utilizata, dar ulterior data si de faptul ca, fara a avea neaparat o buna proprietate asupra cuvantului, sinuciderea este prezentata, glossic, a fi fiind o forma de “reusita”.
Rezistenta jurnalistilor, a oamenilor publici de-a-si ameliora limbajul uzitat in agora privind sinuciderea, si prin extensie boala psihica in general, vine dintr-o angoasa paranoida, fobica, una care si-astazi, in 2012, isi doreste ca “defectiunea” unor atare indivizi sa fie purificata si scoasa din piscina genetica in care se balaceste majoritatea care nu poate contempla asa ceva.
Imi doresc o schimbare de atitudine in randul psihiatrilor si psihologilor romani. O doresc, atata cat pot o provoc. Cred ca acesti oameni au nevoie sa se poarte mai bine, nu doar tehnic vorbind, cu pacientii lor. Cred ca este o forma de malpraxis sa impartasesti, public, false informatii si sa ramana, in urma ta, dara unei proaste educatii profesionale. Asa cum onorabilul Sarkozy i-a spus unui aidoma onorabil candva “domnule, ati pierdut o buna sansa sa va tineti gura” sugerez acestor oameni ca, cel putin cand vine vorba de comportament suicidar, sa-si tina in frau instinctul altfel inteligibil, dar din pacate grobian, de-a condamna sinuciderea. Or asta, or de maine sa punem clase de condamnabilitate si altor boli cum e, ce stiu eu, insuficienta renala sau tumorile de lob temporal.
Nu exista, in sinteza la toate de mai sus, boli bune sau rele; calitatea lor morala e una care deriva din turbulenta sociala pe care pot sa o aibe, pe de-o parte, si impactul asupra umanitatii bolnavului, pe de alta parte. Suicidul indeplineste criteriile de boala mintala independenta; el nu este clasificat inca drept o astfel de boala, data fiind comorbiditatea lui cu multe alte conditii psihiatrice; acesta nu este insa un impediment; prin comparatie, obezitatea si diabetul tip II sunt boli separate desi co-exista intr-o mare majoritate din cazuri. Suicidul este o boala tratabila. Suicidul este o boala curabila. Suicidul este, daca nu se intervine asupra lui, o boala mortala. Moartea individului survine unui act pe care noi il identificam – asa cum a sugerat Menninger, ca pe-o forma de dorinta de a omori, vs. de-a fi omorit, vs. de-a fi mort. Are un caracter constituit, particular, si recognoscibil.
In Romania in fiecare an mor aproximativ 3000 de oameni prin suicid. In Romania in fiecare an incearca sa se sinucida cateva sute de mii de oameni, din care doar o fractiune mica ajung in grija medicului pentru diagnosticul corect. In Romania, la fiecare minut cineva se gandeste la suicid. In revansa la asta tot ce-avem noi de oferit, ca ordin profesional, a fost pana acum o judecata vulgara sau cel mult aproximativa asupra fenomenului. Eu spun ca asta e gresit. Eu spun ca asta are nevoie sa se schimbe.
G
andreanum & co 
aici te contrazic, sinuciderea poate fi privita si ca o reusita: vrei sa mori si mori, nu traiesti cu obsesia mortii, care nu te lasa sa traiesti. tu ai studiat fenomenul sinuciderii, eu l-am trait(in sensul ca am incercat si desi problemele s-au rezolvat oarecum uneori ma gandesc:oare era chiar asa rau sa fi fost moarta?).
Pai, putem contrazice, ca nu ne doare gura.
Ca parere personala, de nespecialist, in cazultau, @dupatimp, e vorba de un fel de bravada, pentru ca, spunand ca “problemele s-au rezolvat oarecum” , rezulta ca sinuciderea pe care o incercai era o capitulare (infrangere) in fata problemelor, si nu o victorie in fata fricii de moarte.
“Vrei sa mori si mori”, zici ca e o victorie. Ca si cum “vrei sa pierzi un examen si-l pierzi” si asta se cheama victorie. C-asa vrei tu.
Tu n-ai si niste repere, pe undeva ?
oamenii nu vor sa moara niciodata dar se sinucid oentru ca nu mai vor sa traiasca in niste conditii intolerabile. traiesc din cauza fricii de durere, nu de moarte.
ma indoiesc profund ca daca iei xanax, se rezolva faptul ca ai 50 de ani si patronii nu te mai angajeaza ca textilist sau ca te-a parasit barbatu pentru alta sau ca n-ai mama etc….
cat despre examen e o dovada de curaj sa nu te prezinti de frica sa nu iei nota mica(stiam ca nu voi putea da marire si nu vroiam sa trec cu un 5 pe care nu-l puteam indrepta) si sa preferi sa iti lasi restanta pe vara pt nota mai mare,
in cazul meu a trebuit sa renunt la un drum gresit in care investisem mult. renuntarea la ceva care se dovedeste neprofitabil dar in care ai investit, pentru a o lua pe alt drum este un curaj inimaginabil, mai mult decat initierea unui drum nou.
copilarii…