Ma buline, nu ma buline

Cu ocazia premierii unei bune – dar de mult nevazute – prietene de-a mea in domeniul activismului anti-psihiatrie (doar cea desantata, obisnuiesc eu sa adaug), mi-am adus aminte de ce e hulita, adeseori, meseria mea. O fi corect? O fi real? Cine ma crede pe mine c-as putea fi, de fapt, cu adevarat critic devreme ce sunt un veritabil “pill whisperer”? Grea sarcina.

N-am sa vorbesc aici despre argumentele adeseori romantizate ale lui David Healy, las cititorului placerea sa-l descopere si, daca sincer doreste, sa-l cultive in constiinta domniilor lor. Acest text se refera la nevoia de medicamente in psihiatrie, i.e. de medicamente in sanatate mintala si cand spun nevoie urmaresc sa sustin formularea cu argumente.

Trebuie spus, inainte de orice, ca spre deosebire de alte specialitati psihiatria sta organizata cu fundul in sus, probabil ramanem ultima stiinta mai mult experimentala decat teoretica, mai degraba o blonda care se arunca de la etajul 100 decat de la 2 (cica zgomotul care se aude cand o blonda se arunca de la doi e ceva gen buf-aaaaau!, pe cata vreme de la 100 e ceva gen aaaaaau – buf!. Nu stiu, n-am mai vazut de mult blonde sa se arunce de la etaj, si asta nu pentru ca prozacul le-a impins la suicid, vorba lui Healy). Intalnirea dintre maladie mintala, si substanta s-a facut fortuit de-a lungul evurilor. In jurul lacului Tchad, de exemplu, apele mai bogate in litiu favorizau o stare de bine a localnicilor, desi nimeni nu si-a pus problema ca asta i-ar ajuta cu ceva. Faimoasele terme romane, statiunile balneare, zonele bogat ozonate au constituit locuri ideale de-a construi “sanatorii” (termen latin care, duh!, sugera ca pe-acolo oamenii tind sa se faca bine) unde, minunea minunilor, se aciuau indeosebi fremeni si veterani de razboi, ologi si-alte specii defavorizate. Berserker-ii isi induceau, in alt ev, in alt univers, stari psihotice de tip amok folosind diverse rasini halucinogene; evreii, daca te iei dupa anumiti antropologi, au bantuit 40 de ani prin desert fumati fiind si intoxicati cu alcaloizi de ayahuasca, sau “mana” (cereasca, dupa alte scrieri). Pana si mai prin apropierile noastre culturale opiul a incarcat nota de plata a mii de lupanare.

Dan Denett spune, si subsemnatul repeta asta cat poate de des: marul nu e bun pentru ca e rosu, marul e rosu pentru ca e bun. Carevasazica substantele acestea cu pricina apar in naratiunea noastra pentru ca, predilect, mintea noastra le cauta. Cine va afirma ca in absenta triptofanului un creier poate functiona e obligat sa demonstreze cum poate un aminoacid esential sa fie pur facultativ; iar cineva il va fi citit pe Oliver Sacks, sau pe Moskovitz, stie ca excesul de dopamina in creier genereaza, obligatoriu, psihoza.

Stim astazi mult mai multe despre creier decat a suspicionat vreodata Leonardo da Vinci; stim de la mecanisme macro la mecanisme nano-moleculare, cunoastem n factori trofici, de crestere, unde intra calciul, de unde iese calciul, ce face synucleina, ce fac orexinele, ce rol are oxitocina pe langa stimularea travaliuluila femeie si cate si mai cate. Stim asta, si refuzam sa admitem ca acest organ, creierul uman in particular, dar creierul in general, este un organ farmacodinamic, receptiv la molecule active asa cum focul e receptiv la oxigen, asa cum yala isi cere o cheie. In absenta unei astfel de afinitati creierul, suport hardware pentru un software minunat cum e constiinta umana, inceteaza de-a fi si odata cu el si Eul din Eu, si Meul din creierul meu. Nu exista o dopamina stantata in creierul meu care sa fie “a mea”, nu exista o serotonina marca Gabi Diaconu, daca faci extract din lobul meu frontal n-ai sa stii cum sunt, si totusi in amalgamul acestui cantec electrochimic eu ma nasc, eu sunt, eu fac, eu scriu, eu misc molecule in universul proxim dorind (sic!) sa fac asta.

Acest cantec, transmiterea neuronala, nu se opreste niciodata. Sinapse se fac, sinapse se desfac, poteci batatorite mor si altele le iau locul, fix ca intr-o galaxie are loc o expansiune care accelereaza adeseori spre extinctie, spre uzura, spre final. In mijlocul ei intervenim, prin torent sanguin, cu “figmenti”, substante care altereaza, care constrang, care imping creierul pe-un anume palier de functioare. Motivatia de-a face asta e una pana la urma galenica, avem o rana sugerata, implicita, venim sa o bandajam.

Criticii vor spune ca actionam in orb, ca dam medicamente si nu stim la ce le dam, ca sistemul nervos e “mult prea complex”  sa il bombardezi cu substante care apasa pe ‘un singur buton’, nu e ca si cum mintea ar fi facuta din manete si potentiometre, trebuie ca e ceva care contine “semintele dumnezeirii”. Apropos, da, cred ca pe undeva aceasta obstinatie a cercetatorului ca e nevoie mereu de noi cercetari contine un fel de delir al dumnezeirii, si-al desavarsirii, dar asta e pentru alta discutie. Or eu spun nu. Ce face medicamentul e sa ofere un punct arhimedic care obliga substanta cerebrala sa isi alinieze armadele in fata unei realitati metronomice, aritmetice, exogene, un robot daca vreti dar de pe alta planeta decat robotii naniti ai scoartei cerebrale, manufacturat, da, dar analog, deci sinonim moleculelor deja produse de substanta cerebrala. Ma gandesc ca cineva ar putea avea, prin analogie, si o problema cu pusul de sare in mancare caci, nu-i asa, nu-i fabricata “in mod organic”.

Vai, veti spune, da inima, dar ficatul, dar metabolismul, dar rinichii. Sunt absolut de acord, ba vin si plusez da , dar inima, dar ficatul, dar metabolismul, dar rinichii daca NU? Evidentele arata ca unele medicamente vin cu un efect de toxicitate asupra unora, sau multora, dintre aceste organe, aceleasi evidente care arata ca boala psihica impieteaza, modifica si distruge barierele de aparare ale oricarui organ si prin asta cere un imperativ de tratament. Nu, nu orice fel de tratament, ci unul care sa respecte un minim de eficacitate. Vai, dar in psihiatrie medicamentele nu sunt eficace pentru ca placebo, pentru ca e inchipuiala omului ca ia ceva si-i face bine. Parol. Dar in hipertensiune cum e? Dar in diabet? Dar in astmul bronsic? Isi imagineaza cineva ca in patologiile respective nu-i loc de cooperare cu “rezervele” endogene ale aceluiasi creier? Cum ar trebui sa fie o bulina buna, una care sa n-aibe deloc placebo? Cum poate fi asa ceva posibil? Insasi functionarea creierului previne asa ceva.

Bref, ma buline nu ma buline sufera, cand te lovesti de bunul simt ca musca de parbriz, o corectie. Bulina buna e cea care raspunde unei diagnoze corecte, lucru care de obicei se reflecta in practica obisnuita prin …surpriza! ameliorarea pacientului si, nu rareori, vindecarea lui. Acum milioane de oameni care au profitat de pastile in psihiatrie nu pot fi jigniti cu totii ca de fapt a fost o inchipuire, un eres de-al lor, si ca ar fi putut bine merci sa stea acasa si sa se concentreze si-ar fi ajuns la acelasi rezultat, nu? Nu ii recomanzi unui tuberculos ganduri frumoase…

G

One thought on “Ma buline, nu ma buline

  1. uite cum trece vacanta si eu n-am scris un articol despre blogul tau, asa cum imi propusesem, dar exagerezi totusi. pana la urma si eu beau ca sa uit de necazuri(aka sa-mi diminuez anxietatea), dar nu uita ca totuis este si psi in psihiatrie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s