Strig unu, strig doi, strigoi

A devenit o forma de eliberare, o solutionare gordiana a tuturor dezbaterilor. Ma refer la ad hominem, atacul la persoana cum i se zice pe romaneste in deja titratul limbaj “esential” al omului umblat prin anticamere. Iau, in preambulul discutiei urmatoare, editorialul lui CTP din Gandul in care reactioneaza fata de cetateanul Mircea Badea, care l-a declarat mort (???) pentru domnia sa pe sus-numitul cetatean Popescu.

Undeva, departe in memoria mea deja, stateam de vorba cu un gazetar, un facator de revista. Financiara, nici mai mult nici mai putin. Si ma plangeam, vorbind agale, de vidanjul din jurnale. Ii spuneam mai, ar trebui ca presa sa pastreze un cap compas spre educatie, sa aduca in mintea individului nu doar realitatea, o reflectie poate fidela a mizerie, dar si instrumente prin care acea realitate sa devina, nu sa decada. Mi-a raspuns sec bai Mutsunake, tu nu intelegi ca in capitalism cererea face oferta. M-am gandit, deci, daca poporul cere sange hai sa ne taiem venele? Daca poporul cere scandal hai sa ne certam? Daca poporul cere sa ne punem lumanare si-apoi sa testam teoria lui Newton in timp ce ne usuram o sa ne angajam plenar? Trebuie ca undeva libertatea se opreste, dar daca libertatea se opreste unde ar trebui sa fie asta? In viata? In moarte? Ne repliem postum?

Eperienta mea de cititor de presa a ultimilor doi ani a devenit, incremental, frustranta. Nici inainte n-am fost mare consumator de material print, n-ar fi incaput vraful de hartii printre alte hartii, laptop, carti, pixuri, foi volante; imi faceam insa, si inca il practic, obiceiul de-a trece presa prin mana cu rigurozitate dimineata de dimineata. Am invatat obiceiul in perioada mea de jurnalism, era prajitura de la cafea cand ajungeam la Realitatea, si-am aplicat asta si cand am ajuns sa fac cercetare in psihiatrie, sunt undeva la 30 – 40 de jurnale mainstream de psihiatrie in limba engleza, si fiecare publica, in folio, lunar undeva la 15 – 20 de articole, dintre care unele chiar merita cercetate. Iata deci ce magazin de jucarii pentru o minte iscoditoare! Si – nu ma indoiesc – si Romania merita o elaborare intelectuala de gen.

Era o vreme cand citeam Jurnalul National. Nu mai pot. Pur si simplu nu mai pot. In vremurile bune era un Sturmer, in prezent e doar o placa de patefon crapata care traieste cu impresia ca va supravietui declinulului actualului presedinte. Cel mai rau imi pare de Razvan Barbulescu, un om pe care l-am cunoscut, si care m-a publicat acum 16 ani, pe cand eram doar un pusti, iar jurnalul se numea Curierul National la care Razvan era redactor sef, impreuna cu raposatul Ralu Filip. Gandul, dizidentul format cand echipa lui CTP a parasit Adevarul (cumparat, si in curand falimentat de Dinu Patriciu, comme d’habitude), a reusit o vreme sa ma tina aproape, indeosebi Lelia Munteanu care in zilele ei bune e o editorialista fenomenala, si pana si intr-o zi proasta scoate un text totusi digerabil (desi pe alocuri, ca si ale subsemnatului uneori, sunt piese fara cap si fara coada, scurte rant-uri, descarcari nervoase in fata absurdului). Dar Gandul a ramas doar online (si el), face politica ProTV-ului si deci oscileaza intre stiri de ora 5, si stiri de ora 7, iar unele subiecte sunt puramente intangibile.

Evenimentul Zilei ramane o alternativa, dar e un ziar subtire. Subtire nu pentru ca e “oficios”  – cum ii spun, fratern – ceilalti. Ei si ce-i rau in a fi oficios? Problema e ca in EvZ se scrie de cele mai multe ori slab, Cartarescu o fi un novelist cat de cat exersat dar ipostaza de columnist ii pica strident, ca budigaii unei babe, n-am avut niciodata rabdare sa trec de prima faza a dansului, este unul dintre farisei care periodic isi aduce aminte de intelectualitate, de faptul ca Onorabilul i-a citit Levantul timp de doua mandate s.a.m.d.  Vladimir Tismaneanu, omul cu raportul asupra comunismului, inca nu si-a publicat (din cate stiu eu, scuze daca e o inadvertenta) munca asupra perioadei “ceausiste”, ca raportul domniei sale (citit de mine, il am in extenso in posesie) trateaza cu deosebita minutie anii 40, 50, si 60 intr-o mai mica masura. Iar in EvZ trece greu, hipopotamic, prin subiecte.

Romania Libera, si mister Turturica, e doar umbra scanteii lansata de legendarul Petre Mihai Bacanu, primul newsman care a mancat bataie la mineriade, un veritabil soarece de presa, un vizionar in felul lui dar – in prezent – notoriu absent din dezbaterea publica sau publicistica, incerc frecvent dar nu-mi aduc aminte nimic din scrierile sale asa cum, uneori, imi mai strapunge mintea raposatul Dumitru Tinu (bine, de Tinu ar fi trebuit sa scriu la Adevarul dar PMB si DT sunt contemporani, erau pe pozitii de adversitate in anii ’90), si din PMB nu mi-a ramas nimic.

Academia Catavencu? Facuta praf, Catavencii si Dinescu au decolat frumos de la sol, o vreme chiar il apreciam pe Maestru pentru scurtul sprint prin literatura; dar s-a plictisit, a revenit la B-sides, la materiale care cel mult ii aprind doua sinapse si nici alea foarte puternic, tot ce-a trebuit (ca si pe vremuri cand mi-era sef si lucra cu Prigoana) a fost sa-l pishte un pic Patriciu si Cartianu si s-a suparat ca vacarul pe sat. Ei si de-atunci se futu, vorba Andreei Esca, traiasca frizura ei, casca.

Dilema Veche nu m-a atras, e precum o matracuca batrana care se da cu parfum fin, ceva nu se leaga in toata politica editorialista iar apoi umbra lui Plesu la Plevna troneaza, mecatronic, peste restul piticilor (iar Plesu, sinceri sa fim, nu e Alba ca Zapada). Plesu are momentele lui sprintare in care pana si pe el il ia cu lehamite statura-i de matahala, ramane un fin constructor de argumentatie; tehnic impecabil ramane insa la fel de sterp ca dunele Dobrogei, nu-mi aduc aminte ultima oara cand a produs ceva memorabil.

Ce-i uneste pe toti acesti oameni, firul nevazut, e ca sunt zdrobiti moral, au pasiunea unei moluste cand vine vemea sa se apuce de treaba, indiferent de ce parte a Fortunei se afla par a fi, ubicuu si deopotriva, anencefali. In editorialul lui din aceasta dimineata Cristian Tudor Popescu, in dialogul platonic cu mai tanarul (promitator) Badea Mircea, are suflul greu al ermitului fata cu prostimea, silit sa-si apere bucatica lui de pestera din care de multi nu-i mai arde sa iasa.

G